Te-am părăsit, nu din lașitate. Și, sincer, mă bucur și nu prea de această despărțire

Am ajuns și la despărțire. Pe data de 14 iulie 2020, la 4 dimineața, am îndesat ultimele bagaje în mașina unui bun și drag prieten de familie, mi-am luat copilul și pisica și am fugit mâncând pământul. Am plecat cu teamă. De imprevizibil. Că se va întâmpla ceva, nu știu, orice, și nu-mi voi mai putea vedea planul de fugă dus la bun sfârșit.

Despărțirea asta a fost planificată, prima oară, acum cinci ani. Nu s-au aliniat planetele atunci. M-am amărât. M-am enervat. Am fost ofticată mult timp că nu s-a întâmplat atunci. Dar m-am resemnat. Am început să învăț să trăiesc cu eșecul, căci, da, o luasem ca pe un eșec faptul că nu am reușit atunci să pun în aplicare planul despărțirii definitive. În ăștia cinci ani a trebuit să trec prin multe ca să înțeleg și să accept că Universul are el un plan și ne dă ceea ce ne dorim atunci când trebuie, nu de fiecare dată când spunem ”vreau”, să pocnești din degete să și primești. E cam cum facem noi cu copiii noștri: ei spun ”Vreau! Acum!”, noi încercăm să le explicăm că nu întotdeaunea ce își doresc și primesc acum.

Că am plecat nu e o dovadă de lașitate, cum știu prea bine că mulți o vor spune. Am plecat pentru că așa am considerat eu de cuviință, că am avut sentimentul că ne va fi mai bine în altă parte. Am avut și încă mai am acest sentiment.

Da, am plecat din România pentru că am simțit că acolo nu ne este bine – la forma de prezent și viitor a verbului a fi! De ce am considerat că în România nu ne este bine am scris în articolul ”La mulți ani, România! Oi fi tu frumoasă, dar eu vreau să mă car mai repede d-aici”, cel care, de altfel, a fost promotorul campaniei #VreauSăPlecDinRomânia.

Acum chiar am plecat. Pentru că este este ultimul meu tren. Și nu am vrut să îl ratez. Este ultimul tren, pentru că la 40+ ani e destul de greu să o iei de la capăt. E o vârstă la care nu mai poți munci orice, oricât. Când am zis că vreau să plec, nu m-am împiedicat de orgoliul meu. Sunt conștientă că nu voi putea munci în Germania ce am muncit 23 de ani în România. Sunt conștientă că nu voi avea un job la birou, la răcoare, vara, la căldură, iarna. Sunt dispusă să spăl și WC-uri, pentru că munca nu e nicio rușine! Vreau să muncesc și vreau să îi asigur copilului meu un trai mai bun decât o puteam face în România unde, lunar, reușeam să plătesc facturile și ratele la bancă. Și restul… să mai aștepte. Nu mi-e rușine să muncesc. Nu mă opresc în loc de niște diplome, de anii petrecuți în facultate sau de funcțiile de conducere pe care le-am avut în România, la diverse joburi. Nu am avut niciodată cultul șefiei.

Am plecat din România pentru copilul nostru, pentru noi. Am căutat normalitatea, respectul, bunul simț. Ne-am dorit un loc unde să ne simțim oameni normali, și nu păcăliții societății, pentru că nu avem jmecheria în sânge, nu avem gura mare, nu avem spate, nu suntem din neamul cutare sau cutare. Am plecat pentru că eram prea săraci și prea morali pentru o societate în care plicul, încă, este cel care deschide multe uși. Am plecat pentru că nu eram pilele nimănui. Și, ce e cel mai important, am plecat pentru că nu întrezăream niciun viitor copilului nostru într-o țară în care regulile sunt făcute doar ca să le respecte fraierii. Firește nu generalizez. Sunt și oameni simpli care au reușit. Mai norocoși decât noi. Pe noi sistemul corupt ne-a lovit într-atât încât ne-a făcut să nu ne mai dorim să stăm în România.

O țară în care învățământul este gratuit doar pe hârtie, iar sistemul de educație pune accent pe cantitate și pe imagine, ”să dea bine în rapoarte”, și nu pe fiecare copil în parte și pe capacitățile sale, pe pregătirea pentru viitor, nu pentru meserii ce au devenit file de istorie. Am plecat pentru că sistemul medical… nu este ok, ca să mă exprim frumos. Sincer, în România mi-a fost mereu frică să mă îmbolnăvesc. Frică de bacteriile din spitale, bacterii care mi-au nenorocit mama. Lehamite de modul în care suntem tratați încă în multe spitale. Sunt pățită și cu fii-mea atât la Marie Curie, cât și la o clinică privată, când i-au recoltat sânge pentru analize. Da, știu, nu sunt cazuri grave. Alții au pățit și mai rău. Dar de ce să fie normal să ajung să trăiesc cu ”lasă, că se putea și mai rău!”?

Știu, sunt și excepții de la toată cangrena asta românescă, firește. Dar, normalul nu ar trebui să fie excepție… totuși. Și nu, nu sunt eu o pretențioasă, o delicată, o firavă sau prea mironosiță. Mi re pare firesc să fiu respectată în țara în care trăiesc, muncesc cinstit, plătesc taxe. Nu să mă mulțumesc cu ”lasă, mă, că merge și așa”.

Am fugit din România din cauza clasei politice de tot rahatul. Sunt și oameni care vor să facă bine, doar că sunt în cantitate neglijabilă. Și păcat de ei! Șacalii sunt prea mulți și îi devorează prea repede.

Știu, nici în altă țară nu umblă câinii cu covrigi în coadă. Și mi-am asumat riscul de a fi mereu priviți ca niște auslanderi. Dar am venit aici nu să ne căpătuim, să stăm pe ajutoare sociale, să întindem mâna și să frecăm menta. Am venit să muncim și pentru ca, în fiecare zi de salariu, după ce scadem chiria și cheltuielile curente, să mai rămânem și cu bani de o plimbare, o acadea, o măslină. Și am mai venit pentru ceva: pentru ceea ce ne-am fi dorit să fi avut acasă la noi, în România. Dacă le-am fi avut ACASĂ, cu siguranță că nu am fi plecat. Cine să plece de la bine? Doar în vacanțe, să vezi cum mai e și în alte țări.

Ne vom întoarce? Nu știu. Aș vrea. Dar luminița aia de la capătul tunelului nu se vede. Nu cred că voi apuca în viața asta să văd o Românie normală. Poate peste 2-3 vieți de aici încolo. Poate.

Cum e viața în Germania? Bună, pot să spun acum. Dar la aproape două luni de când sunt aici nu pot da verdicte. Cert este că sunt într-o continuă mirare. Mă mir de cum pot merge lucrurile în țara asta și nu încetez să compar cu ce e acasă, în România. Acum sunt încă în etapa copilului care a primit o jucărie nouă și se tot minunează de ea. Va trebui să mă adaptez… normalului. Asta mi se tot spune: ”Uită ce a fost în România și nu te mai mira atât de cum se pot rezolva lucrurile aici”. Probabil că voi ajunge și la faza asta: să nu mă mai mir de normalitate… Și spun asta nu a ”sâc-sâc, ce bine-mi merge”.

Lucurile de care ne lovim zi de zi aici, le împărtășesc cu voi pe Facebook, cu #JurnalDeAcomodareÎnGermania. Cu siguranță voi mai scrie și aici, pe blog, despre ele. Până una alta, zic că merită să aruncați un ochi pe articolul despre prima zi de școală a Alexiei în Germania. Vă zic doar atât: ne-au spus să venim cu papuci de casă în ghiozdan, iar la ședința cu părinții NU ni s-au cerut bani pentru fondul clasei sau alte bazaconii!

Eu îți mulțumesc frumos că ai intrat pe blog și te mai aștept cu drag. Mă poți urmări și pe FACEBOOK, pe INSTAGRAM, dar și pe YOUTUBE (unde te aștept să dai Subscribe).

Te poți abona la NEWSLETTER și vei primi, o dată pe lună, un e-mail de la mine cu o parte dintre articolele publicate.