Când copilul se accidentează

Ne-a ferit Dumnezeu de accidente grave! Am făcut noi drumuri la camera de gardă pentru viroze, enterocolită, conjuctivită şi o lovitură la cap urmată de vărsături. Cum ziceam, nimic major, dar asta nu înseamnă că nu am îmbătrânit o mie de ani la fiecare situație dintre cele descrise sus. În ultimii doi ani, chiar, am fost o fericită la capitolul incidente, căci Alexia ne-a ferit de spaimele aferente. Până marţi, 5 aprilie, când am crezut că mor. L-am sunat pe ta-su să văd dacă a preluat copilul de la taii. Eram la job. Mi s-a părut cam telegrafic. Plus că pe fundal nu auzeam glasul zgaibei, aşa cum se îmtâmplă seară de seară când îi sun. Am zis că sunt eu paranoică şi am închis telefonul. Sincer, eram cam neliniştită, dar am pus totul pe seama oboselii mele. La cam o oră după ce i-am sunat, primesc mesaje de la soțul meu. Tot bipăia telefonul. Nu i-am dat importanță. Aveam de editat urgent nişte texte pentru online, despre moartea coregrafului Cornel Patrichi, pe care am avut bucuria să îl cunosc. Oameni frumoşi, şi el şi familia. Telefonul meu tot suna. Era soțul. Răspund nervoasă “Dacă nu e urgent, vorbim mai încolo, te rog”, i-am servit-o uşor iritată. “N-ai văzut mesajele mele?”, întreabă el pe un ton ce mi s-a părut că a sunat a panică. Iau repede celălalt telefon şi mă uit pe whatsapp. Să leşin pe scaun! O poză cu un picior de copil, sânge, pansamente, mâini de medic. Era piciorul Alexiei. Am rămas fără aer. Am simţit cum mă prăbuşesc în gol. Un milion de întrebări îmi invadau mintea. “I-a intrat o aşchie în picior, la locul de joacă. Acum e bine, plecăm acasă. Au cusut-o, au chinuit-o, au sărit pe ea, au urlat la ea”, sunt singurele lucruri pe care le-am putut auzi din cele povestite de ta-su. M-a podidit plânsul. Am închis telefonul. Am făcut 13-14 prin  redacţie, m-am adunat, apoi l-am sunat pe tataie să îmi dea detalii. Dar mintea mea refuza să înţeleagă ceva.

Am fugit acasă într-un suflet. Drumul de 30 de minute de la redacţie spre casă mi s-a părut interminabil. Alexia mea şi tati mă aşteptau la metrou. Fii-mea a insistat să vină să mă ia. Era veselă, nu şchiopăta prea tare. Semn bun. Am pupat-o şi am dat-o în glumă cu ea. “Ia zi-mi, câte sandale ai mâncat azi la grădi?”, e replica ei preferată pe care i-o servesc de câte ori ne vedem seara. “Să ştii că nu am fost la doctor, nu am plâns, nu am căzut”, mă ia ea la glumă. Am intrat în jocul ei. Nu am vrut să îi arăt că eram terminată, nu am vrut să îi transmit starea mea. Mi-a povestit totul, cu o maturitate fantastică: “Ştii, mami, am vrut să mă urc pe «potogan», după un băiat. Era singur acolo,sus, şi m-am grăbit să urc la el, să îl întreb dacă vrea să fie prietenul meu. Nu am fost atentă, am băgat piciorul strâmb şi aşa mi-a intrat aşchia aia în picior”. “Cum, măi, găgăuţă, acum ai şi picioarele de mămăligă, nu doar mâinile?”. “Hai mami, că eşti haoiasă! Da, nu am fost eu atentă. Apoi a venit tati şi mi-a scos din picior şi s-a uitat cu «laterna» şi a văzut că a mai rămas, apoi am mers la doctor, dar acolo nu am fost curajoasă şi am plâns, iar tati le-a certat că sunt comuniste şi că mă chinuie. Şi m-au cusut şi mi-au spus că nu am voie să  dau cu apă la picior”, mi-a dat ea raportul.

Ei da, a fost o adevărată traumă pentru ea intervenţia medicilor de la Budimex. Au urlat la ea să stea potolită, să nu mai plângă, să nu… să nu. Iar ta-su, care e de un calm fantastic, a răbufnit la una dintre asistente: “Dar dumneata nu ai plânge dacă te-ar durea, dacă te-ar chinui unii şi ar urla la tine?”. Abia apoi s-au mai calmat lucrurile. Tardiv! Copilul deja activase butonul de panică.

Acum, maimuţica noastră se amuză pe seama celor întâmplate, dar şi mai tare se distrează când îi înfăşurăm piciorul în folie alimentară, ca să nu intre apa la cusătură.

picior1

Dar m-am bucurat că mi-a povestit totul fără să plângă. Este o curajoasă! În schimb, a rămas, deocamdată, cu frică de injecţii. Îmi spune că va fi atentă pe viitor nu mai ca să nu o ducem acolo, la tanti alea care au chinuit-o.

Mai avem un mic hop de trecut: scoaterea firului. Iar pentru asta intenţionez să merg la orice altă clinică şi să nu mai călcăm la camera de urgenţă de la Budimex (Marie Curie)! Sper să nu rămână cu un semn la picior, dar şi mai tare, sper să nu rămână cu frică de doctor după toată nebunia asta.

picior3

Şi cu asta, am mai trecut ceva pe lista “prima dată”. Prima dată când Alexia a fost cusută. Şi ultima, sper din tot sufletul.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close
Scroll Up
%d bloggers like this: