Să mergi într-un spital de stat din România e ca la ruleta rusească: fie nimerești foarte bine, fie te simți ca și cum ai fi prostul satului de care toți fug. Și mai e varianta a treia: o combinație între primele două.
De sistemul medical din România ne plângem mai toți cei care trecem pragul instituțiilor de stat. Am ajuns să ne mirăm când dăm cu nasul de normalitate în vreun spital de pe la noi. Știu, totul e subfinanțat, oamenii sunt puțini… Le știu prea bine, căci, în ultimii ei ani de viață, mama a stat mai mult prin spitale și am văzut și m-am lovit de N situații, inclusiv bacterii luate din spital. Tocmai pentru că am văzut atâtea pe pielea mamei, am evitat pe cât am putut să merg în vreun spital.
De data asta, însă, nu am mai putut evita. A trebuit să ajung la spital. La unul de stat, că d-asta plătesc taxe! Nu să îmi las salariul pe o consultație la o clinică privată…
Cum ziceam, de data asta a trebuit să ajung la spital. La spitalul de ”tebeciști” din București. Marius Nasta, cum îi zice. Pentru că m-am luptat două săptămâni cu o tuse ce nu părea să treacă, pentru că mă simțeam tot mai rău, am mers la medicul de familie. După ce m-a ascultat cu stetoscopul, medicul meu de familie mi-a zis că sunt ”praf” și să nu mai stau pe gânduri, să merg să fac investigații la plămâni. Mi-a dat o trimitere. Mi-a sugerat să merg la Marius Nasta. URGENT! IERI!
Cu accese chinuitoare de tuse, cu febră și frisoane, am purces spre spitalul de tebeciști. Habar nu aveam la ce departament să merg sau la ce medic. Am intrat pe poartă cu ”Doamne ajută” în gând. Cum ziceam, nu știam unde să merg. În curtea spitalului sunt N clădiri. Am mers la ghereta portarului și am ceurt informații. ”Medicul de familie m-a trimis aici, să fac investigații la plămâni, dar nu știu în care dintre aceste clădiri trebuie să merg”. Ceva de genul ăsta i-am spus omului, cu greu, căci abia puteam vorbi și respira din cauza tusei.
”Nu mă întrebați pe mine, vorbiți cu bodyguarzii”, îmi răspunde omul cu un zâmet tâmp pe față.
De când bodyguarzii au în fișa postului să direcționeze bolnavii? Mă rog, nu am comentat. Am mulțumit politicos și am mers spre bodyguarzi cu același text. Amabil, unul dintre ei îmi arată clădirea aflată la doi pași de noi. ”Căutați camera 10, e aproape de intrare și nu e coadă”.
Amabil bodyguard. Mulțumesc, și, acompaniată de tusea mea păcătoasă, intru în clădire. Un hol întunecat, miros de spital și mulți oameni cu măști la gură.
”Shiiiit! Am uitat să îmi iau o mască de la farmacie! Sper să nu plec de aici cu alte minunății”, mi-am zis.
Ajung la camera 10. O doamnă trecută de 60, cred, își pune ochelarii pe nas, trage de geamul despărțitor și ciobit bine într-un colț și mă ascultă cu răbdarea unei bunicuțe. Încerc să îi spun aceeași poveste. Dar, mai mult a trebuit să deducă, pentru că abia mai vorbeam din cauza tusei. I-am dat trimiterea medicului de familie, i-am răspuns la întrebările despre simptomele mele și o văd cum deschide un registru. Și dă pagină după pagină, apoi îmi zice:
- Știți, azi e vineri și nu cred că vă poate consulta cineva. Vă fac programare?
Era vineri, da! Ora 10 dimineața! Deja nu mai erau medici acolo? Începuseră weekendul? WTF! La stat așa se lucrează? La spital? La clinică? Pe bune?
- Doamnă, nu vă supărați, dar mă vedeți în ce hal sunt. Medicul meu de familie m-a trimis aici de URGENȚĂ. Eu abia mai respir, credeți că pot veni la o programare peste N zile?
Nu am urlat, am vorbit cât de calm am putut. Femeia a închis registrul, și-a ridicat ochelarii de pe nas, apoi mi-a spus:
- Ar fi bine să mergeți la camera de urgență. Le ziceți că aveți febră, că e urgență. Insistați la ei!
Îmi spune în care dintre cele N clădiri e camera de urgență. La plecare, observ o cutie cu măști și un recipient cu dezinfectant. Mă șterg cu el pe mâini, apoi iau o mască. Femeia mă privea din spatele geamului și îmi spune ”Foarte bine, să nu stați fără mască. Succes!”.
Hmmm, drăguță doamnă, nu? Să îi dea Dumnezeu sănătate!
Ies din clădire și începe să picure. Noroc că am luat umbrela la mine. O deschid și merg spre Urgențe. Nu fac 10 pași, că ploaia se intensifică. Turna cu găleata. Ajung la Urgență udă fleașcă la picioare și plină de noroi, luat de pe aleile spitalului. În camera de așteptare sunt doar 4 persoane. Rog politicos oamenii să îmi permită să pun o întrebare, să știu dacă rămân acolo, sau merg în altă parte. Apar discuții. Un tânăr zice, ”ok”, niște doamne și domni aflați la pensie, presupun, au comentat că toți zic că pun o întrebare și nu mai ies de acolo.
Se deschide ușa. Abordez o doamnă în halat alb. ”Bună ziua. Vă rog frumos, îmi puteți spune dacă e cazul să rămân aici, sau mă direcționați în altă parte”, încep eu. ”De la camera 10 m-au trimis aici… știți, am...” și îi povestesc aceleași lucruri pe care i le-am spus bunicuței amabile de la camera 10, plus că medicul de familie mi-a zis să vin de urgență la Marius Nasta, să fac investigații la plămâni.
- Nu aici, doamnă! Duceți-vă în față, la clădirea cu roșu.
- Dar nu aici sunt urgențele pentru plămâni? Halul în care sunt nu pare o urgență?
- Doamnă, vă zic, duceți-vă la clădirea cu roșu, de la intrare, nu la noi, spune femeia pe un ton mai ridicat.
Mulțumesc cu voce tare, înjur în gând. Oricum, medicul deja închisese ușa înainte ca eu să apuc să mai zic ceva. Deschid umbrela și mă duc spre intrare. Plouă la fel de tare. Iau la pas toate bălțile din curtea spitalului. Ajung cu greu la clădirea cu roșu. O femeie în halat alb privea ploaia. Intru și mă uit stânga-dreapta. Scot șervețelele din geantă și mă șterg. Sandalele sunt ude fleașcă. Am de stat o gărmadă de timp cu picioarele ude! Văd indicatoare pe care scrie ”Pneumologie 1, 2, 3”. O iau în direcția aia. Un culoar îngust, curent mult și un miros puternic de mâncare.
Pe o ușă își face aparița un cadru medical în halat mov. Îl abordez. Îi spun toată tărășenia așa cum am putut, având în vedere că tușeam ca naiba și aveam și masca la gură.
- Doamnă, nu aici trebuie să veniți.
- Pe buuuneee? Nu aici se fac investigațiile la plămâni?
- Doamnă, trebuia să rămâneți la Urgențe.
- Nu auziți că m-au trimis aici? I-am arătat biletul de trimitere de la medicul de familie, ca să vadă diagnosticul și…
- Aaaaa, păi nu trebuia să îi arătați biletul.
- Haa????
- Dacă i-ați arătat acel bilet, poate a considerat că nu sunteți o urgență și v-a trimis să vă faceți o programare. Dar nu aici se fac programările. Duceți-vă înapoi, dar nu îi mai arătați biletul.
- Doamne, deja m-am săturat să mă tot plimb. Sunt în ultimul hal. Asta se vede cu ochiul liber și în spitalul ăsta sunt plimbată dintr-o parte în alta, de parcă nimeni nu vrea să mă consulte.
- Doamnă, spune omul, calm, eu nu vă pot spune să plecați fără să vă vadă un medic. E clar că aveți nevoie. Mergeți la urgență și nu mai arătați biletul de trimitere de la medicul de familie.
Mulțumesc politicos. Ies. Deschid umbrela și mă întorc spre camera de urgență. Băltoacele prin care am trecut mai devreme sunt mai mari. Aia e! Ajung LA urgență. Îmi trag sufletul. Nu mai era nimeni în sala de așteptare. Bat. Iese o puștoaică brunetă. Reiau povestea, de data asta ușor nervoasă. Nu era vina ei, dar deja nu mă mai puteam stăpâni. Îmi cer scuze că folosesc un ton iritat. Ea dă din cap că mă înțelege. Apare și un domn în halat mov. Era uriaș. Ridic ușor tonul și la el. Nu urlu ca o crizată, nu. Nici nu-mi permite vocea. Folosesc un ton ceva mai ridicat, atâta tot. Dar vreau să îi fac să înțeleagă cât de iritată sunt că, deși mă simt groaznic de rău, sunt plimbată de la o clădire la alta prin ploaia aia teribilă, că mi se pare bătaie de joc că nu îmi poate spune nimeni clar unde să fac o investigație la plămâni. Deja sunt sleită de puteri și, în timp ce vorbeesc, caut cu mâna să mă sprijin de ceva. Mă ajută bruneta să mă așez pe o bancă. Îmi cere buletinul și îmi spune să aștept, că revine imediat.
A revenit băiatul ăla mare. Cu o fișă în mână și cu buletinul meu.
- Cu fișa asta mergeți în față, la radiologie. Ocoliți clădirea în care ne aflăm noi și fix la intrarea din față vă duceți.
- Pe bune? Iar mă trimiteți la plimbare? Nu mai pot, chiar nu mai sunt în stare să iau din nou băltoacele astea la pas. Vă rog frumos, chiar nu e nimeni în camera asta de urgență să mă consulte?
- Ba da. Dar veți fi consultată abia după ce faceți o radiografie. Să vedem clar ce aveți la plămâni. Credeți-mă, e mai bine să discutăm cu o radiografie în față. Din păcate, nu există corespondență cu partea din față a cladirii, că v-aș fi trimis pe aici, pe la noi. Nu e altă variantă decât să ocoliți, prin curte.
Apare un domn în halat albastru și-mi spune:
- Doamnă, mergeți fix acolo unde ați vorbit cu domnul acela de v-a zis de trimiterea de la medicul de familie. V-am auzit când vorbeați cu el. Dar nu intrați pe ușa pe care a ieșit el, ci pe cea ce vis a vis, la Radiologie. Scrie pe ușă Radiologie. Dar vedeți că e coadă.
O iau de la capăt, prin ploaie. Ajung la Radiologie. Puhoi de lume. Întreb cine e ultima persoană. Nimeni nu știe. Bun așa, minunat! Un domn îmi indică o tânără în pijama. Mulțumesc politicos și aștept. Ca de obicei, ies discuții care după care este, care cui i-a ținut rând. Eu sunt udă fleașcă. Mă descalț, mă șterg cu ultimele șervețele și aștept, desculță, să-mi vină rândul.
După vreo două ore, fac radiografia și revin la Urgență. Rezultatul meu le-a fost trimis pe calculator. Se face economie la film. Mă întâmpină fix doamna doctor care, la început, m-a trimis la plimbare și a închis ușa în nas. Mă gândesc să îi ”mulțumesc” că m-a trimis la plimbare ca, în cele din urmă, tot la ea să ajung. Dar mă stăpânesc. Cum mă vede, mă recunoaște și îmi zice că ”am fugit” înainte să îmi explice totul.
WTF! Ea a închis ușa și eu sunt aia care a fugit??? Las de la mine, deja nu mai sunt în stare de nimic. Mă consultă două fete. Stagiare cred. În timp ce eu reiau povestea răcelii mele și răspund la întrebări, madam doctor le întreabă pe fete ce au observat la mine și ce bănuieli au în privința diagnosticului și a tratamentului. Cred că e un fel de test pentru ele. În timp ce eu le vorbesc, ele se uită pe radiografia mea.
Se lasă liniștea, liniște pe care doar eu cu tusea mea o mai tulbur. Doctorița mă poftește pe hol. Tușesc prea mult și, chiar dacă am masca la gură, ele tot riscă să se aleagă cu ceva nedorit de la mine. ”Ne îmbolnăviți pe toate”, o aud că spune. M-a deranjat tonul ei superior, dar nici că îmi mai pasă. Sunt prea obosită și vreau să se termine totul mai repede. Pe de-o parte, da, avea dreptate, medicii sunt expuși oricărui risc de a se alege cu fel de fel de boli de la pacienți.
După vreo 5 minute sunt rechemată. Doctorița dispare la o urgență. Rămân cu tinerele, care transcriu ordinele trasate de șefa lor. Primesc scrisoarea medicală, cu diagnostic IACRS (infecție acută a căilor respiratorii superioare), și rețeta. Tinerele sunt amabile din cale afară. Doamna doctor… cam acritură.
În concluzie? Încă de la poartă, în mare, lumea e amabilă. Așa pare, nu? Doar că, pe un ton frumos, politicos, fiecare te trimite unde crede și, parcă, nimeni nu știe nimic acolo. Plimbatul ăsta dintr-o parte în alta mi se pare total păgubos. Și te mai întrebi de ce ajunge pacientul să urle la medici… Oricât de calm ai fi, nu ai cum să nu te pierzi cu firea când ești pus în astfel de situații. Și eu, cea mai pacifistă persoană, tot mi-am ieșit din fire când m-am văzut ca o minge de ping-pong.
Da, știu, la Urgențe ajungi doar dacă e o urgență, nu pentru un strănut și 2-3 muci. Eu zic că, în ceea ce mă privește, era destul de vizibil că eram o urgență și nu un caz de trimis la plimbare… Cred că medicii sunt sătui să se trezească la Urgențe cu oameni veniți pentru orice fleac… Dar, totuși, când îți vine unul care abia se ține pe picioare, tu îl trimiți la plimbare? DAAAR, dacă aș fi venit ca fiind pila cuiva, sunt convinsă că totul se rezolva în doi timpi și trei mișcări. Așa, ca simplu cetățean… am de așteptat. Și de înghițit umilințe…
