Din nou prima zi de școală pentru noi. Din nou ceva de bifat la categoria ”prima dată”. Doar că, acum, este vorba despre prima zi de școală în Germania. Când am venit aici, primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg la școala din apropiere să o înscriu pe Alexia.
Pentru că am ajuns după ora ”închiderii” relației cu publicul, am zis să fiu politicoasă și să nu le mai rețin pe doamnele amabile de acolo. Am revenit a doua zi, când am primit mai multe informații și un teanc de formulare. Cu recomandarea de a le aduce în septembrie, pe 8, în prima zi de școală.
Am completat formularele. Mai cu google translate, mai cu ”sună un prieten”. Doar că, nerăbdătoare cum sunt, am mers la școală cu ele pe 7 septembrie, mai devreme cu o zi. Voiam să mă asigur că am toate documentele și nu mă trezesc că mai trebuie ceva. Vreun dosar cu șină, nu? Că doar am trăit mulți ani în România și când vine vorba de cereri și documente, mă înarmez cu răbdare multă și mereu mă aștept că mai e ceva de adus. Dar, totul a fost super-ok.
Era doar secretara, de data asta. Vorbitoare de engleză pe cât de vorbitoare de germană sunt eu. Adică din joi în Paște. Noroc că există Google translate! Cum sunt eu de felul meu, am pus un zilion de întrebări (biata femeie, mă știe ca pe un cal breaz! Cum mă vede… începe să se bâlbâie). Și ce m-a uimit, a fost că, din prima zi de școală, musai să aduc copilului o pereche de papuci. Papuci de casă! Hausschuhe! Am bănuit că e o măsură de precauție, din cauză de coronavirus. Dar nu! Am aflat răpunsul a doua zi, tot de la doamna secretară, că am întrebat-o (nooormal că întreb orice!)
Papuci, pentru casă pentru că așa se obișnuiește, nu din cauză de coronavirus. ”Copii vin de afară cu microbi pe încălțăminte. În clase mai stau pe jos și e mai sănătos să stea cu papuci speciali pentru școală”. Papuci de casă, nu pantofi, bascheți sau încălțăminte sport.
Bun. Mă întorc puțin înapoi, la până la momentul discuției cu secretara. În fața școlii, discret, într-o parcare, observ o mașină de poliție. A stat acolo de la prima oră și încă vreo 10 minute după ce s-a sunat de intrare.
Am mai zărit familii împrăștiate ici colo. Câțiva părinți cu aparatul de fotografiat atârnat de gât. Fiecare a stat în pătrățica sa. Puțini, foarte puțini părinți în curtea școlii. Practic, doar noi, cei de la Deutsche-klasse. Adică non-vorbitorii de limba germană. În rest, și-au adus copiii la școală, pupic, salut, plecat. Nu tu tone de flori și punguțe-cadou pentru doamne. Nu tu părinți bulucindu-se și împingându-și copiii să stea cât mai în față, cât mai aproape de doamna. Fără claxoane și mașini în coloană în fața porții sau pe toate benzile posibile de circulație. Fără înjurături și nervi că pietonii nu mai au pe unde să treacă din cauza mașinilor parcate fix în buza școlii. Totul în liniște, calm, civilizat. Ca în România, nu? (Ooook, sunt ironică)
Noi, părinții de copii non-vorbitori de germană am fost lăsați să intrăm în școală. Altfel, părinții nu au ce căuta în instituție, doar dacă au programare pentru întâlnire privată cu profesorul copilului. Buuun. Am fost conduse spre secretariat. De cum m-a văzut, doamna secretară parcă ar fi zis ”Ah, dumneata ești”. Deja simt că avem o relație. Ne-a fost prezentată o doamnă vorbitoare de engleză (Yesss!). Am pus zeci de întrebări (printre care și cea cu papucii), le-am spus că pe rucsac Alexia are un ecuson cu numele ei și numărul meu de Handy (mobil, pe nemțește). Au zâmbit doamnele de cât de precaută sunt. Sau paranoia. Sau exagerată în materie de siguranță… whatever…
Apoi, am fost conduse în curte, la careu. La o singură clasă văd un grup de părinți. Cum ziceam, noi eram ăia. Părinții copiilor de alte naționalițăți, înscriși la Deutsch-Klasse. Ne-am prezentat. Un cuvânt în germană, 10 în engleză. Ne-am descurcat. Fără google translate. Apoi, am întrebat ”Haben Sie andere rumäniche kinder?” (vorbitorii de germană sunt rugați să ignore erorile gramaticale). Frau (nu i-am reținut numele) mi-a arătat un grup de cinci băieți. ”David ist rumäniche”.
- David? Red al meu e aici?, sare fii-mea ca arsă, cu ochii sclipind de fericire.
David Red e cel mai bun prieten al ei. Red e porecla pusă de ea. Îi este dor de el, clar. I-am spus că Red este și va rămâne mereu cel mai bun prieten al ei, cum și ea va fi mereu cea mai bună prietenă a lui. Doar că, acum, va cunoaște și alți copii și se va împrieteni cu ei. David Red e unic, dar David mai există pe lumea asta. S-a bosumflat puțin. E firesc. Îi este dor de Red și de casă.
Am stat încă 10 minute în curte, timp în care am vorbit cu copiii români. Alexia s-a mai relaxat puțin. S-a sunat, ne-am îmbrățișat, am pupat-o apăsat și i-am spus că o iubesc. Am privit-o plecând. Am încercat să fiu bărbată. Plănuisem să dorm sau să fac ceva relaxant, ca în viralele alea de pe net, cu părinți fericiți că le-au plecat copiii la școală. Nu mi-a ieșit. Am stat ca pe ace trei ore, până am luat-o de la școală.
La revenire, după ce am lăsat-o să se adune, am tras-o de limbă pe fii-mea. Nu a zis mare lucru, decât că ”Mami, de mâine merg singură la școală. Și mă întorc tot singură“. Na, poftim, independență!
Mi-am înghițit gălușca, am lăsat copilul să își tragă sufletul. Am deschis laptopul – semn pentru ea că m-am apucat de lucru – și am început ”interogatoriul”, în timp ce butonam de zor tastele. Am notat fiecare cuvânt din ce mi-a spus, ca nu cumva memoria mea de mamaie să îmi joace feste ulterior. Așadar, luați de citiți cum s-a văzut prima zi de școală în Germania, prin ochii și mintea Alexiei:
Și, deci, ce ați făcut azi la școală?
Am făcut o fișă cu mai multe chestii, printre care cum ne cheamă și din ce zonă venim. Apoi am mers în pauză, și când am venit, am făcut niște jocuri în care ne prezentam. În pauză, am ieșit în curte. Și am găsit cea mai bună zonă de citit: cobori de acolo cu greu. Am stat acolo și am citit ”Pisicile războinice”, că vreau să termin cărțile. (Să nu uit să comand și restul seriei, de la volumul 12 la 20, că tare-i plac! A citit o carte în patru zile – record absolut pentru ea!)
Câte doamne ai la clasă?
Am trei doamne. Nu știu de ce sunt trei.
V-au vorbit în limbi diferite?
Toate vorbesc în germană.
Așa. Și ce ați mai făcut?
Au scris pe tablă și au pus niște poze în dreptul lor, ca să știm ce înseamnă. Ce răspunzi la întrebarea ”Wie heißt du?”, adică ”Cum te cheamă?” și ”În ce țară stai?”, dar am uitat cum se spune asta în germană.
De ce v-au pus să veniți cu papuci de casă?
Ca să nu aducem microbi în clasă.
Așa v-au zis?
Nu, am ghicit eu de ce. Era logic!
Adică, așa cum îți zic eu să nu intri cu încălțămintea de stradă în casă?
Îhâm.
Diferă de școala din România?
Hmmm, da. Puțin, cred.
Păi așa făceai și în România?
Da, la început, în clasa pregătitoare.
Păi, tu nu mai ești de clasa pregătitoare acum. Ai 10 ani, maică!
Da, dar asta din Germania, e un fel de clasă pregătitoare. Pentru că ne pregătește pentru următoarele clase, învățându-ne Germană.
Cam atât despre prima zi. Ah, și a zis că stă cu o fată din Italia în bancă. Dar vrea să se mute cu o fetiță din România. De ce? ”Pentru că ea e de șase luni aici și știe germană și vreau să îmi traducă tot ce spune Frau”.
Eu îți mulțumesc frumos că ai intrat pe blog și te mai aștept cu drag. Mă poți urmări și pe FACEBOOK, pe INSTAGRAM, dar și pe YOUTUBE (unde te aștept să dai Subscribe).
Te poți abona la NEWSLETTER și vei primi, o dată pe lună, un e-mail de la mine cu o parte dintre articolele publicate.
