Când am pornit campania #VreauSaPlecDinRomania, am luat în calcul și faptul că viața de peste hotare NU este numai lapte și miere. Nu am crezut niciodată că plecare definitivă din România automat este sinonimă cu un trai liniștit și fericit. Sunt conștientă că, dincolo de granițele României, nu umblă câinii cu covrigi în coadă. Să te muți într-o lume nouă nu este floare la ureche. Ba chiar poate fi mult mai complicat!
Pentru ca viața în afara României să fie mai bună, cred eu, ai nevoie de noroc, ambiție, putere de adaptare. Căci nu e deloc ușor să mergi într-o lume nouă, să o iei de la zero, să te adaptezi altor reguli, să înveți o limbă nouă, să accepți să fii tratat mereu ca un străin, poate chiar ca unul nedorit. Pentru că, în cele mai multe locuri, să o spunem p-aia directă, românii sunt priviți cu neîncredere. Asta din cauza celor care s-au perindat prin lume cu alte gânduri decât de a munci cinstit, de a fi onești. Avem un stigmat, din păcate. Până apuci tu să demonstrezi că nu ai venit în țara respectivă cu gânduri rele (la furat), ai de tras.
Că nu pentru toată lumea plecarea din România a fost o schimbare în bine m-am convins, din nou, după ce am primit un mesaj de la o cititoare a blogului. Claudia mi-a povestit prin ce a trecut familia sa în perioada în care a locuit în Germania. Spre deosebire de Andreea, care mi-a povestit cât de bine s-a adaptat în această țară, pentru Claudia lucrurile nu au fost deloc simple. Povestea ei mi-a demonstrat, din nou, că a pleca din România nu e floare la ureche. De fapt, nu plecarea e grea, ci adaptarea în noua țară. Și ai nevoie și de ceva noroc. Mult noroc, chiar!
Povestea Claudiei m-a impresionat! Și, sincer, o felicit pentru puterea de a o lua de la capăt nu o dată, ci de mai multe ori! Nu i-a fost ușor! A sperat într-o viață mai bună, așa cum toți ne dorim. Dar, pentru ea și familia ei, viața mai bună nu a fost în Germania. Așadar, iată povestea Claudiei. Un fel de ”Pentru noi #VreauSaPlecDinRomania nu a fost o soluție”:
”Acum un an, mergeam în vizită la rude, satul lor fiind la 70 km de Frankfurt. Prima noastră experiență cu avionul și cu o altă lume… Liniștea pe care am avut o în zilele petrecute acolo nu o mai simțisem de mult timp. Fiind mamă de 11 luni, somnul meu era iepurește. Cât am reușit să vizităm și să vedem în cele 7 zile ne-a copleșit. Nu neapărat frumusețile orașului, cât liniștea, calmul, generozitatea, oamenii… Am rămas cu o impresie plăcută. M-am gândit mult la acea viață, parcă altfel decât în țara noastră, unde e plin de atâta agitație, răutăți, spitale pline de microbi, oamenii străzii etc.
Gândul la traiul din acel orășel ne-a tot ”bântuit”. Apoi, am primit propunerea să ne mutăm acolo. Eu sunt omul care nu pleacă ușor de la casa lui. Aveam o casă pe care cu greu am reușit să o găsesc și să o aranjez după bunul meu plac. Însă, soțul meu nu a stat mult pe gânduri și a plecat, în speranța că o să îi oferim copilului un viitor mai bun… Un prim loc de muncă era în depozitul de fructe și legume de la Lidl. În plus, mai avea și un mini job: împărțirea ziarelor duminica, în singura zi lui liberă.
După două luni, am mers să-l vizităm. Două săptămâni am locuit acolo, la el, în Germania, timp în care am căutat o casă. Am primit un singur telefon după sutele de e-mail-uri trimise de noi pentru a găsi o casă cu chirie pentru toți trei. A fost singurul proprietar care ne-a acceptat. Deci, nu avem de unde alege o casă care să ne placă. După cele două săptămâni, eu și copilul ne-am întors în țară pentru strângerea bagajelor și începerea unei noi etape din viața noastră. Parcă acum îmi vine să plâng cum am lăsat totul așa de ușor. Am luat în Germania strictul necesar. În România aveam totul: prieteni, familie (fratele și nepoții), noi cunoștințe… Parcă nimic nu a mai contat!
Am lăsat totul în urmă și nu am vărsat nici măcar o lacrimă. Asta până când am ajuns acolo și am
intrat în “noua mea casă”.
Înainte de a ajunge în fața ușii, am rămas un pic “blocată” de priveliștea oferită de hainele agățate la uscat în fața blocului. Balcoanele erau, parcă, neîncăpătoare la câte lucruri aveau oamenii. Erau multe mizerii aruncate peste tot… Era o zonă mai săracă, unde locuiau mulți turci! Mi-am zis că nu asta era problema. Speram ca apartamentul să fie ok. Dar, ajunsă în casă, am rămas uimită de modestia apartamentului. Linoleumul predomina cam peste tot. Era în fiecare încăpere, dar alt model cu diferite pete sau rupturi… Puțina gresie din baie era spartă și infectă. Chiuveta slinită – cu nimic nu am putut să o curăț… Era groaznic când vroiai să faci o baie relaxantă vedeai zoaiele de sub ea! Singurul meu gând a fost că EU VREAU LA MINE ACASĂ! Însă, nu mă mai puteam întoarce la mine acasă, pentru că am închiriat-o pe perioadă lungă!
În locuința din Germania investisem 3.000 de euro din banii strânși de soțul meu în două luni. 1500 de euro am dat numai pe chirie! 900 euro reprezenta garanția și 600 euro era chiria pe lună, cu tot cu cheltuieli. Care cheltuieli, nu știu ce reprezentau, poate gunoiul, că totul era pe curent și factura la curent ne venea separat… În fine, erau cheltuieli care nu se mai terminau și care ne duceau la sapă de lemn lună de lună.
După ce ne am instalat în “frumosul” apartament, începe alergătura pentru acte, primul fiind AMNELDUNGUL la primărie pe noua adresă. Următorul pas era să ne facem asigurări de sănătate, AOK. Fără AOK ești mort! Plătești într-o zi cât lucrezi într-o lună. După lungi așteptări, apar și cardurile de sănătate. Două erau greșite. Pfff, na mai, greșește omul… Alt drum la ei, altă distracție la noi. Așteptăm cardul copilului, care ajunge din nou greșit! Trecuseră 2015 în loc de 2016 anul de naștere. Doctorul de familie a fost următoarea prioritate. Copilul era deja răcit! Pediatru român nu am găsit și din cei șase care erau în orașul meu, nimeni nu a vrut să mă primească. Spuneau că nu mai erau locuri. Tragic, dar adevărat.
Pentru mine asta a fost tragic: că nu găsesc pe nimeni să-mi consulte copilul! Nu era suficient de trist că doctorii aveau un program de 4-5 ore pe zi!
Doamneeee ce fac cu ăștia cu programul lor? Dacă e sărbătoare nu e nimeni?, am întrebat. Păi există spital! Doar că… cel din oraș nu e pentru copii… Iar următorul este la 30 de km distanță. Mi se pare ok, DAR NU în condițiile în care ai urgență noaptea, așa cum am avut noi. La spital, altă poveste… Vine un doctor somnoros, ascultă copilul la plămâni și ne-a zis să mergem acasă, că nu avea nimic. Copilul plângea de trei ore încontinuu. Am mers cu verișoara mea la spital, căci ea vorbea germană. Prin ea, îl rugam pe doctor să îmi controleze copilul ca lumea: să se uite în gât, în urechi, lucru normal care se întâmplă la un simplu control la pediaru. Am plecat de la spital nemulțumiți. Dimineață, copilul a început să se simtă și mai rău. Avea febră, voma…
Am ajuns iar la Urgență. De data asta, a fost un altfel de consult. Cică pe tura de zi sunt mai ok medicii. Măcar am fost mulțumită că s-au uitat peste tot… Dar nu au găsit nimic. ”Păi, bine, dar de ce are febră? De ce vomită, dacă ziceți că nu e nimic?”. Nimeni nu știa nimic… Până la urmă, mi-am dat eu seama că, de fapt, era ceva de la burtică. Ceva ce l-a deranjat și până nu a făcut treaba mare nu s-a liniștit.
Ăsta a fost doar începutul…
Am găsit medicul de familie la 15 km de casă. Când ajungeam la el cu câte o problemă, intra pe ușă și zicea că nu are nimic, că e normal să răcească des sau să vomite etc. La roșu în gât și tuse primeam doar ibuflam sau nurofen. Dar vizitele noastre la medic erau dese, deoarece tusea nu trecea deloc, iar febra tot apărea la patru ore. Până la urmă, am ajuns să-l tratez cu medicamentele aduse de acasă, din România.
Apropo de salarii și locuri de muncă: deși intrau în casă în jur de 1.700 de euro pe lună, abia dacă puteai trăi decent. Să vă dau câteva exemple ce plăteam lunar:
- chiria-600E
- curentul-50E
- taxa radio -55E
- benzină -160E
- asigurarea la mașină – 80E
- asigurarea de sănătate-50 E (cea mai ieftină)
- grădinița – 150E pentru program de până la ora 13
- 400-500 euro pe lună aproximativ pe mâncare
- Internetul – 25 de euro
Abia după patru luni am reușit să mă simt ok, când am primit și alocația copilului. Am început să caut grădiniță. Și am căutat multe, dar cam la toate dădeau din umeri. Motivul: nu vorbeam germană nici eu nici copilul. Trebuia să stau cu copilul o lună pentru acomodare. Dacă copilul plângea, te chema să-l iei acasă. Am căutat și eu ceva de lucru măcar patru ore de dimineață, cât era copilul la grădi… Nu am găsit nimic, nici măcar femeie de serviciu. Trebuia să știi limba, sau să faci curs, care costa 300 de euro modulul și care se ținea la 15 km distanță de casă.
Așa am trăit șase luni, până când am văzut că nu avem timp de nimic. Ieșeam foarte rar în oraș, sâmbăta când era zi liberă… Soțul muncea din greu pentru banii ăia. Eu, singură acasă, cu copilul ne plictiseam îngrozitor… Până într-o zi, când am decis că ar fi mai bine să ne întoarcem acasă. Copilul devenise sălbatic, nu se juca nimeni cu el, deși era plin de copii afară. Noi, la fel, eram sufocați de atâta singurătate.
Am anunțat firma de închirieri că vrem să plecăm și au zis că, dacă voiam să ne recuperăm garanția, puteam pleca peste trei luni. Acele trei luni au fost, parcă trei ani pentru noi. La un moment dat, am zis că renunțăm și la garanție numai să putem pleca. Nu a fost simplu nici să plecăm, pentru că trebuia tot apartamentul golit și să trimitem acasă tot ce am cumpărat… În plus, din nou au început și răcelile cu febră, tuse + antibiotic (după analizele de sânge). Tusea copilului a rămas două săptămâni bune, până am ajuns acasă, la medicul nostru.
Comunicarea înseamnă mult în viață. Dacă trăiești izolat, o iei razna! Eu eram deja în depresie. E greu să-ți faci cunoștințe acolo, căci fiecare e cu familia lui, în lumea lui.
Mulțumesc lui Dumnezeu că acum suntem bine și sănătoși înconjurați de prieteni, familie și apropiați! Nici aici nu e ușor, dar suntem acasă și nu ne mai poate călca nimeni în picioare că suntem străini… Sperăm să intrăm în normalitate și să ne trăim viața frumos… E plin de români care sunt plecați de ani de zile și muncesc din răsputeri doar pentru a trăi de pe o zi pe alta… PĂCAT viață e scurtă dacă nu ne bucurăm de ea acum, cât suntem tineri.”
**Vreau să plec din România! V-am mai spus asta acum ceva timp, când am anunțat că intenționez să divorțez de țărișoara asta. Motivele sunt multe și le-am spus în această postare. În căutarea unor răspunsuri, am ”călătorit” în multe colțuri ale lumii. Virtual, firește. Am aflat foarte multe. Mai multe bune decât rele. Astfel că decizia noastră prinde din ce în ce mai mult contur. Iar dacă vă bate și pe voi gândul să ”fugiți”, dar nu știți ce este ”dincolo”, citiți acest serial. Sper să găsiți răspunsurile la întrebările voastre.
Iar dacă doriți să contribuiți la ”îmbogățirea” serialului și sunteți români din alte colțuri ale lumii, vă aștept cu mesaje private. Mulțumesc.
De când mi-a încolțit această idee în minte, am început să caut familii de români stabilite în lumea largă. De ce? Ca să îi întreb cum le merge. Să îi întreb multe alte lucruri, pe care le veți afla pe durata acestui ”serial”. Am vrut să merg direct la sursă, înainte de a alege spre ce lume civilizată să fugim. Dacă mai aveți întrebări, vă rog să le lăsați la finalul articolului. Sau în privat, dacă sunteți mai timizi. Pro sau contra (într-un limbaj decent, firește).
Mă poți urmări și pe FACEBOOK, pe INSTAGRAM, dar și pe YOUTUBE (unde te aștept să dai Subscribe).
Te poți abona la NEWSLETTER și vei primi, o dată pe lună, un e-mail de la mine cu o parte dintre articolele publicate.
Eu îți mulțumesc frumos că ai intrat pe blog și te mai aștept cu drag.
