Violenţa domestică văzută prin ochii unui copil, devenit acum părinte

Azi dimineaţă am plâns în faţa televizorului. Cu lacrimi de crocodil. Noul clip al celor de la Taxi (pe care îi admir), lansat la ”Neatza cu Răzvan şi Dani” a deschis o uşă pe care o credeam bine ferecată. O uşă în spatele căreia am dosit amintiri care mă dor, care mă fac să sufăr din nou, căci le-am trăit pe pielea mea. Azi, de Ziua Internaţională pentru Eliminarea Violenţei asupra Femeilor, Taxi a lansat videoclipul piesei “Tăcerea din ochi” şi site-ul www.tacereadinochi.ro , dedicat femeilor din România abuzate fizic şi psihic.

Vederea acestui clip cu Mihaela Rădulescu mi-a adus prin faţa ochilor flashuri din copilăria mea, cu certuri şi bătăi la greu. O copilărie cu un tată alcoolic, o mamă bolnavă de inimă, care, în ciuda interdicţiilor medicilor, mergea la serviciu, iar după program făcea croitorie acasă, să mai adune un bănuţ pentru fetele ei, cărora voia să nu le lipsească nimic. Asta pentru că, de cele mai multe ori, salariul tatei se ducea pe alcool. Ah, şi pe dulciuri, pe care ni le servea ca monedă de schimb pentru a da uitării scenele de bătaie de cu o zi înainte la care noi, copiii, asistaserăm. Nu a fost totul negru, totuşi. În zilele bune, tata ne cumpăra banane, portocale, bomboane cubaneze, chestii rarissime pe vremea lui Ceauşescu. Uneori se dădea peste cap şi ne lua brad de Crăciun şi alte cadouri. Dar pentru noi, fetele lui, căci mamei îi dădea altceva. Bătaie. Tata ne iubea pe noi, fetele lui. Dar asta nu-l oprea să ne mai altoiască. Eu eram preferata lui, m-a răsfăţat şi bătut cu cureaua deopotrivă. Am făcut multe nopţi albe cu el pe şantier, am văzut multe staţii de metrou în faza lor incipientă. Pentru că voiam să merg cu tata la el la serviciu. Asta până am început să fac diferenţa între bine şi rău, până am început să înţeleg că nu era bine ce-i făcea mamei. Nu-i pot nega iubirea lui pentru mine, nu pot minţi să spun că nu-mi iubesc tatăl, dincolo de suferinţa produsă. Tata, atunci când era treaz, era un om extraordinar. Dar când se îmbăta devenea o fiară. Iar mama victima lui sigură. De pe la 10-11 ani am schimbat macazul. Am înţeles ce făcea tata, ce-i făcea mamei. M-a trezit la realitate o scenă incredibilă. Veneam de la şcoală, bucuroasă că luasem note mari. Am găsit-o pe mama plină de sânge, iar tata la baie, se spăla pe mâini. Am avut un şoc. Cred că ştiţi cu toţii ceasurile alea deşteptătoare vechi, model ”CFR”. Un astfel de model aterizase în capul mamei, cu ajutorul tatei. Apoi mai erau ceva fire de păr pe jos. De la mama. Am decis să mă ”mut” cu mama în camera ei, pe care am dotat-o cu o încuietoare. Doar noi două aveam chei. Sora mea deja plecase de acasă.  De atunci, mereu mergeam la şcoală cu inima cât un purice şi alergam ca vântul în drum spre casă. Deşi insistam la mama să nu iasă din cameră, să nu o descuie dacă era tata acasă, eu tot mă temeam. Pentru ea, pentru siguranţa ei.

Liniştea a venit abia după ce am terminat şcoala generală, când mama a divorţat. Cu show, fireşte. Probabil şi rugăminţile mele fierbinţi de a pune capăt mariajului cu tata au cântărit ceva în decizia ei. Nu înţelegeam de ce, de dragul copiilor, de gura lumii continua să locuiască sub acelaşi acoperiş cu tata?

Apoi, mama a întâlnit un OM, cu care s-a recăsătorit şi care m-a crescut ca pe propriul copil. Bine, între noi fie vorba, cred că m-a răsfăţat mai mult decât pe fiul lui, care deja era la casa lui când a luat-o pe mama de nevastă. În noua formulă de 3 (mama, eu şi Corneluşe) am redescoperit dragostea, am aflat ce înseamnă FAMILA. Familia normală.

Pentru tata, din păcate, lucrurile nu s-au aşezat la fel de bine. E singur în continuare, dar, slavă Domnului, e sănătos.

Amintirile acestea le credeam bine ferecate, dincolo de acea uşă pe care, azi, cei de la Taxi au redeschis-o. Se spune că violenţa naşte violenţă, că mai toţi copiii care au crescut în familii violente, la rându lor vor deveni bătăuşi, beţivani, adică după chipul şi asemănarea familiei lor. Ei bine eu sunt dovada vie că NU este aşa, că se poate să scapi de acest coşmar, că poţi să devii OM. Totul e să ai puterea să spui STOP, aşa cum a avut-o mama. Şi mai contează un lucru: să ştii să separi binele de rău, să-l alegi pe primul, iar răul să-l treci la categoria: ”aşa NU”. Cu ce m-am ales din toate astea? Am căpătat ”alergie” la alcool, la oamenii care consumă alcool mai mult decât îi ţin balamalele. Alergie am şi la discuţiile pe ton ridicat, nu suport să mă cert, să aud oameni certându-se în jurul meu. Am ales să nu urmez modelul părinţilor mei biologici, ci să caut acel stil de viaţă pe care l-am văzut la mama şi la soţul ei. Trecutul acesta trebuie închis, zăvorât, uitat. DAR trebuie să înveţi din el, să nu repeţi greşelile părinţilor. Iar violenţa NU ARE NICI O SCUZĂ!

20 Comments

  1. Cand incui usa trecutului , de ce nu arunci si cheia? Te imbratisez…priveste cu incredere inainte! 🙂

    1. Am aruncat-o, dar au găsit-o cei de la Taxi… 🙂
      Pup! Acum am puterea să privesc înainte, Slavă Domnului! Şi mai ştiu că sunt un exemplu, în sensul acesta. Unul bun! Că se poate şi altfel, că poţi să te rupi de trecut, că există viaţă normală pentru cei abuzaţi. Doar să găsească puterea să spună STOP!

  2. Da, e greu. Articolul tau m-a facut sa plang. Nu am avut parte de asa ceva, dar este trist.
    Iar trecutul, degeaba il fereci, la o adica te ajunge din urma.
    Te felicit pentru taria ta.

  3. draga mea ,citind articolul tau ma vad pe mine jucand acelasi rol pe care l-ai jucat si tu insa al meu rol de copil abuzat intr-o familie abuzata care tot asa si-a inchis suferinta cu lacate grele in inima ,lacate care se sparg doar cand citesc sau cand vad povesti la fel de triste si din spatele lacatelor izbucnesc trairi ,lacrimi si durere pe care nu mai pot sa le controlez si cu greu la pot inchide la loc.Candva am scris depre copilaria mea pentru o revista si din ochi mei au curs lacrimi fara sa le pot controla o zi si o noapte.De fiecare data cand se apropie sarbatorile pentru mine se intetesc durerile sufletului meu si sufletul meu plange fara oprire caci mereu de sarbatori cand eram copil viata era mai grea.:(

  4. citindu-te, am încercat să nu ies pe ușă, să mă abțin, că e prea târziu… aș fi căutat adresa ta, aș fi venit la ușa ta și ți-aș fi spus… *bună, și eu am trăit așa ceva!*. ne-am fi privit cu înțelegere și poate că nici n-ar fi fost vorba de alte cuvinte. trecutul oricum nu mai poate veni peste tine, trecutul oricum nu se mai reface, dar este imposibil să-l scoți din tine – ești tu. așa-s și eu. când îi văd pe cei care spun *iartă și uită* îmi dau seama că am în față persoane care nu pot înțelege – chiar dacă și ele au trecut prin asta. am iertat și am uitat. dar scenele acelea sunt … eu!
    în general, lupt pentru drepturile omului. împotriva violenței domestice nu am reușit să mă înscriu, pentru că sufăr prea mult, văzând așa ceva, victimele violenței mă apropie prea mult de ceea ce încerc să las în urmă. (ultima dată când m-a bătut tata aveam 28 de ani și copilul de 4 luni, eram pe un vas spre Suedia… o poveste! 🙂 )
    sunt de partea ta, sunt ca tine. 🙂

    1. Of,Doamne prin ce ai trecut și tu! E bine,zic eu,totuși sã arãtãm celor care au trecut ca noi prin așa ceva cã se poate ieși la liman,cã normalul înseamnã o viațã fãrã bãtaie și fãrã certuri. Și da, trecutul meu sunt eu, dar un eu întunecat, un eu pe care nu vreau sã-l revãd. Pup și numai bine îți doresc

  5. esti o persoana puternica care reuseste sa mearga mai departe! stiu ce simti si te inteleg
    eu m-am rupt de tot in aceasta toamna (fizic), psihic insa e greu si cred ca va dura pana sa…..reusesc sa inchid totul cu multe lacate!

    1. Anto, de închis le poţi închide, doar că, ele nu vor dispărea. Totul e să reuşeşti să le pui într-un colţ mic-mic, atât de mic încât să nu mai conteze, să nu te mai deranjeze, să nu te mai doboare. Fii tare! Ai copiii alături, iar pentru ei trebuie să o scoşi la capăt, cu zâmbetul pe buze. Te îmbrăţişez

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close
Scroll Up
%d bloggers like this: