Am venit pe lume într-o zi de vineri, la data de 17. Cu un efort imens, în chinuri groaznice, după un travaliu ce a părut a dura o viață, mama m-a adus pe lume. Cu riscul propriei vieți, căci medicii au pus-o “să dea semnătură”, să aleagă între viața ei şi a mea.
Asta şi pentru că mama, cardiacă fiind, nu avea voie să mai facă un copil. La nici 3 ani după ce m-a adus pe lume s-a operat prima oară la inimă. Când m-a născut, mama a dat semnătură pentru mine. Mama m-a ales pe mine, deşi risca să moară şi să lase acasă un copil, pe sora mea, orfan de mamă. Slavă Domnului, nu a fost o naştere cu final nefericit! Mult timp am considerat data de 17 un motiv de bucurie.
Tot într-o zi de vineri, tot pe 17, mama… a plecat. De tot. Acum, vineri 17, este o zi urâtă. Cea mai urâtă! Poate că mama trebuia să plece în acea zi de vineri 17, doar că Doamne-Doamne i-a mai dat un răgaz de 38 de ani… Poate, nu ştiu… Dar e clar, cifra 17 nu mai îmi place! Şi nici vinerea!
