Vă colindăm, vă cântăm, însă doar banii vi-i luăm

Pe blogul ei, Coca a lansat un apel care sper să sensibilizeze şi să mobilizeze cât mai multe persoane.

Nu ştiu de ce, citindu-i postarea, mintea m-a dus către ”generaţia asta” de colindători. Şi uite-aşa încep şi eu ca babele ”maică, pe vremea mea se făcea şi se dregea…”. Ei bine, da, asta e o postare de genul ăsta. Oricât îmi juram în tinereţe că n-o să ajung să spun ”pe vremea mea”, o voi face totuşi. Asta pentru că simt nevoia, pentru că mi-e greu să mă abţin, pentru că vreau, pentru că pot să fac această comparaţie. Aşadar, pe vremea mea, colindatul era o plăcere, o joacă, o modalitate de a socializa. Am colindat la ţară doar o dată, şi la oraş toată copilăria. La ţară am fost uimită când bunica maternă mi-a spus că nu mă poate trimite la colindat fără să-mi facă o desagă pe măsură. Şi uite-mă cum umblam pe gheţuşul de pe uliţă cu o traistă albă, cât mine de mare, făcută de bunica. La fiecare poartă primeam covrigi, cozonac, mere şi… vin. Era ruşine să refuzi vinul. Eu, fiind de la oraş, eram un fel de guest star. Iar oamenii insistau să gust măcar din vinul lor. Şi gustam, deh, nu voiam să supăr oamenii şi să-i fac pe bunici de râs că au o nepoţică de la oraş care e fiţoasă. Dar nu despre vinul fiert (al naibii de bun 😉 ) e povestea asta! Ci despre bucuria imensă pe care am avut-o când m-am retras ”la bază”, împreună cu o verişoară de acolo, iar bunica m-a lăudat pentru faptul că desaga mea mai avea puţin şi se rupea sub greutatea celor primite. Vară-mea chiar mi-a spus că nici ea nu reuşea să adune atât de multe la colindă, ea fiind de-acolo din sat. Deh, eram de la oraş, eram guest star, v-am zis, iar lumea simţea nevoia să mă omenească mai mult. Am fost în culmea fericirii! Număram cu o satisfacţie maximă nucile, covrigii, fructele şi toate cele d-ale gurii primite. Nu ne-a oferit  nimeni bani, aşa cum se întâmpla când colindam în Bucureşti. Dar, sincer, m-am bucurat mai multde ”prada” mea de la ţară decât de banii de la oraş. Deşi, banii pe care îi primeam la oraş erau o mană cerească pentru mine, copil dintr-o familie săracă.

În Bucureşti, însă, altele erau darurile pentru colindători. Fructe, dulciuri şi bani. Aveam liste cu adresele celor mai darnici, îi ţineam minte pe cei generoşi de cu un an în urmă. Când ne întâlneam între noi, grupurile de colindători, ne spuneam ”La etajul X apartamentul X se dau chestii babane, la Y nu sunaţi, că e un moş nebun”, ş.a.m.d. La casele înstăriţilor primeam ba Pepsi Cola, ba ciocolată chinezească (era Dumnezeul dulciurilor!), bomboane cubaneze, sau chiar bani. Era coadă la uşile lor. Dar noi mergeam şi la casele celor care ne dădeau un măr, un covrig sau ce mai putea fiecare. Ne bucuram că ne deschideau uşa cu drag, ne bucuram că ne lăudau pentru ”show” (aveam şi o mică regie, deh!, recompensele erau direct proporţionale cu impresia artistică). Ne bucuram când oamenii ne puneau să cântăm mai mult de un colind şi ne îndesau cât mai multe în sacoşe. Ah, şi pe lângă show, era o adevărată competiţie, care avea cea mai frumoasă sorcovă, stea, capră. Pe toate astea ni le făceam singurei. Din noiembrie începeam să confecţionez sorcove şi stele. Apoi supuneam votului care era cea mai cea…

De ani buni, colindatul, cel puţin în Bucureşti, a devenit o afacere. Copiii nu mai vin cu sacoşe la ei. Doar cu portofele, pe care speră să le umple, să le burduşească. Cu bancnote, nu monede, că alea sunt bleah! Ai mei, în naivitatea lor, an de an le oferă colindătorilor fructe, covrigi, bomboane. Aşa cum le dădeau şi copiilor din generaţia mea. Acum, părinţii mei sunt pe ”lista neagră” a colindătorilor. De ce? Pentru că nu dau bani. Sunt foarte puţini cei care le mai bat la uşă. Tocmai din acest motiv, iar aceştia, după ce îşi iau recompensele pentru colinde, se debarasează rapid de ele, chiar pe palierul alor mei. Unii le lasă pe pervazul de la geam, alţii le aruncă direct pe jos. Degeaba le spun părinţilor mei că mai bine dau acele produse săracilor de la biserică. ”Maică, mă bucur să deschid uşa să ne colinde şi pe noi copiii”, spune mama. Anul acesta, sper, le vom unge sufletul cu colinde cântate de nepoată, care sigur se va bucura pentru un măr, un covrig de la bunici.

Cum sunt unii, Doamne! Copiii despre care scrie Coca în postarea ei doar visează la fructe, covrigi, cozonac de Sărbători, iar alţii îşi bat joc de ele!

6 Comments

  1. oh ce post ai scris aici si cata dreptate ai.imi aduc aminte cum colindam pana la miezul noptii toate blocurile,toate apartamentele. veneam cu desaga acasa o desertam si fugeam din nou cu fratele meu de mana. si pe la 12 ne intorceam acasa si separam “prada de razboi”.covrigii ii insiram pe sfoara,faceam punguite de biscuiti.si ce bucurie era cand primeam eugenii sau napolitane!:) cate 1buc-2 si erau ca de aur!:) nici nu vreau sa comentez cum e acum…o sa pov doar o mica intamplare de acum 2 ani. sotul meu a insistat sa primim colindatori si s-a dus sa ia ce trebuia sa dam colindatorilor.dar sotul meu a luat chestii mai scumpe-ca sa le faca o bucurie copiilor(cica…)-a luat ciocolata kinder,etc….cand am vazut am zis ca le pastram nu mai deschidem usa,dar m-a convins….si bate cineva la usa si deschidem…un grup de rromi,cunoscuti pt cerseala din oras….canta 3 versuri(nu 3 strofe),zic la anu’ si la multi ani-eu le bag “bunatatile”in pungi,ei se uita chioras la mine ptca e prea putin si cand sa inchid usa mi-o arunca unul mic de vreo 70-80 cm…auzi tanti,dar 1 leu nu ne dai?….sotul meu sare de pe canapea si zice…ia stai un pic….aduce matura si ii zice interlocutorului meu indraznet…poftim ia matura,matura etajul asta si iti dau 1 leu…la care vine replica si finalul intamplarii : “da’ ce ti-am facut sefu,de iti bati joc de mine? cum sa matur…?”. de atunci nu am mai luat nimic de dat la niciun colindator si nici usa n-am mai deschis-o :))

    1. Da, trist. Sincer, mă bucur să deschid uşa să-mi răsune casa a colinde. Singurii cărora le dau bani şi cărora le deschid sunt nişte studenţi de la Teologie care cântă de ţi se înmoaie picioarele, care se bucură şi pt 1 leu, şi doar că le deschizi uşa. În rest,… pauză

  2. Asta inseamna traditie…esti printre putinele persoane care-si amintesc de ea ;).Ce copilarie frumoasa am avut chiar daca eram si eu nepoata de la oras venita la tara doar in vacanta…multumesc,Cristina!Toate cele bune!

  3. Iti multumesc din suflet pentru acest articol!
    Da, copiii de astazi, cei din familiile obisnuite nu stiu sa se mai bucure de lucrurile simple :(…si e trist, foarte trist….e si vina noastra, pe de-o parte…pentru ca le oferim atatea.
    Pentru copilasii de la centrul unde lucrez intr-adevar fructele, sunt un lux….chiar si banalele mere tot un lux sunt.
    Deja, cativa oameni inimosi s-au strans sa ne ajute si sunt sigura ca in acest Craciun vor avea si ei fructe pe saturate :).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close
Scroll Up
%d bloggers like this: