Vă colindăm, vă cântăm, însă doar banii vi-i luăm

Pe blogul ei, Coca a lansat un apel care sper să sensibilizeze şi să mobilizeze cât mai multe persoane.

Nu ştiu de ce, citindu-i postarea, mintea m-a dus către ”generaţia asta” de colindători. Şi uite-aşa încep şi eu ca babele ”maică, pe vremea mea se făcea şi se dregea…”. Ei bine, da, asta e o postare de genul ăsta. Oricât îmi juram în tinereţe că n-o să ajung să spun ”pe vremea mea”, o voi face totuşi. Asta pentru că simt nevoia, pentru că mi-e greu să mă abţin, pentru că vreau, pentru că pot să fac această comparaţie. Aşadar, pe vremea mea, colindatul era o plăcere, o joacă, o modalitate de a socializa. Am colindat la ţară doar o dată, şi la oraş toată copilăria. La ţară am fost uimită când bunica maternă mi-a spus că nu mă poate trimite la colindat fără să-mi facă o desagă pe măsură. Şi uite-mă cum umblam pe gheţuşul de pe uliţă cu o traistă albă, cât mine de mare, făcută de bunica. La fiecare poartă primeam covrigi, cozonac, mere şi… vin. Era ruşine să refuzi vinul. Eu, fiind de la oraş, eram un fel de guest star. Iar oamenii insistau să gust măcar din vinul lor. Şi gustam, deh, nu voiam să supăr oamenii şi să-i fac pe bunici de râs că au o nepoţică de la oraş care e fiţoasă. Dar nu despre vinul fiert (al naibii de bun 😉 ) e povestea asta! Ci despre bucuria imensă pe care am avut-o când m-am retras ”la bază”, împreună cu o verişoară de acolo, iar bunica m-a lăudat pentru faptul că desaga mea mai avea puţin şi se rupea sub greutatea celor primite. Vară-mea chiar mi-a spus că nici ea nu reuşea să adune atât de multe la colindă, ea fiind de-acolo din sat. Deh, eram de la oraş, eram guest star, v-am zis, iar lumea simţea nevoia să mă omenească mai mult. Am fost în culmea fericirii! Număram cu o satisfacţie maximă nucile, covrigii, fructele şi toate cele d-ale gurii primite. Nu ne-a oferit  nimeni bani, aşa cum se întâmpla când colindam în Bucureşti. Dar, sincer, m-am bucurat mai multde ”prada” mea de la ţară decât de banii de la oraş. Deşi, banii pe care îi primeam la oraş erau o mană cerească pentru mine, copil dintr-o familie săracă.

În Bucureşti, însă, altele erau darurile pentru colindători. Fructe, dulciuri şi bani. Aveam liste cu adresele celor mai darnici, îi ţineam minte pe cei generoşi de cu un an în urmă. Când ne întâlneam între noi, grupurile de colindători, ne spuneam ”La etajul X apartamentul X se dau chestii babane, la Y nu sunaţi, că e un moş nebun”, ş.a.m.d. La casele înstăriţilor primeam ba Pepsi Cola, ba ciocolată chinezească (era Dumnezeul dulciurilor!), bomboane cubaneze, sau chiar bani. Era coadă la uşile lor. Dar noi mergeam şi la casele celor care ne dădeau un măr, un covrig sau ce mai putea fiecare. Ne bucuram că ne deschideau uşa cu drag, ne bucuram că ne lăudau pentru ”show” (aveam şi o mică regie, deh!, recompensele erau direct proporţionale cu impresia artistică). Ne bucuram când oamenii ne puneau să cântăm mai mult de un colind şi ne îndesau cât mai multe în sacoşe. Ah, şi pe lângă show, era o adevărată competiţie, care avea cea mai frumoasă sorcovă, stea, capră. Pe toate astea ni le făceam singurei. Din noiembrie începeam să confecţionez sorcove şi stele. Apoi supuneam votului care era cea mai cea…

De ani buni, colindatul, cel puţin în Bucureşti, a devenit o afacere. Copiii nu mai vin cu sacoşe la ei. Doar cu portofele, pe care speră să le umple, să le burduşească. Cu bancnote, nu monede, că alea sunt bleah! Ai mei, în naivitatea lor, an de an le oferă colindătorilor fructe, covrigi, bomboane. Aşa cum le dădeau şi copiilor din generaţia mea. Acum, părinţii mei sunt pe ”lista neagră” a colindătorilor. De ce? Pentru că nu dau bani. Sunt foarte puţini cei care le mai bat la uşă. Tocmai din acest motiv, iar aceştia, după ce îşi iau recompensele pentru colinde, se debarasează rapid de ele, chiar pe palierul alor mei. Unii le lasă pe pervazul de la geam, alţii le aruncă direct pe jos. Degeaba le spun părinţilor mei că mai bine dau acele produse săracilor de la biserică. ”Maică, mă bucur să deschid uşa să ne colinde şi pe noi copiii”, spune mama. Anul acesta, sper, le vom unge sufletul cu colinde cântate de nepoată, care sigur se va bucura pentru un măr, un covrig de la bunici.

Cum sunt unii, Doamne! Copiii despre care scrie Coca în postarea ei doar visează la fructe, covrigi, cozonac de Sărbători, iar alţii îşi bat joc de ele!