Un fel de ţeapă la 2 Mai

N-am mai fost pe litoralul nostru de muuulţi ani. Nu din snobism, ci pentru că am preferat să evit ţigănia, mitocănia, nesimţirea, nepsărea, jegul şi tot ce simbolizează staţiunile noastre. N-şpe mii de stiluri muzicale urlând simultan pe plajă, preţuri mai ceva ca la Monaco, înghesuială mare peste tot, nesimţire maximă atât din partea multor turişti, cât şi a hotelierilor, chelnerilor, vânzătorilor. Am preferat să stau acasă decât să-mi petrec concediul în astfel de condiţii. Anul acesta, însă,  am zis că ar fi bine să o ducem şi pe Alexia la mare. Ne gândeam la staţiuni mărginaşe, la cele mai puţin atractive, unde să te simţi ca în concediu, nu ca într-un spital de nebuni supraaglomerat. Am vorbit cu mai mulţi părinţi cu copii de vârsta Alexiei care au mers pe litoralul românesc. De la părinţii Biancăi, “sora” Alexiei de la creşă, am auzit numai cuvinte de laudă despre Pensiunea Gabrielle, din 2 Mai. Curat, foarte curat, preţ decent, proprietari cu mult bun simţ şi o zonă  unde nu duduie muzica, unde copilul se poate odihni, unde, pe străzi, nu e vacarm, nu e dute-vino. Am rezervat o cameră cu pat matrimonial+pat pentru copil şi ne-am instalat. Cuvintele părinţilor Biancăi s-au adeverit. Despre pensiune şi proprietari, numai de bine.

Şi, atunci, unde e ţeapa de care pomeneam în titlul poostării? Ei bine, în prima seară, am mers şi noi ca oamenii “în recunoaştere”. Am oprit la o terasă, care ne-a fost recomandată atât de proprietarii pensiunii unde stăm, dar şi de câţiva turişti. Am poftit la papanaşi. Aşa că am comandat. Două porţii. “DOUĂ PORŢII??”, a întrebat mirat din cale-afară chelnerul. Având în vedere părearea mea despre litoralul românesc şi chelnerii de aici, am încercat să-l iau de sus pe “impertinent”. “Da, vrem două porţii: una pentru mine, una pentru soţul meu. Ce,nu mai aveţi două porţii?” “Ba da. deci sigur vreţi două?”. Fireşte, am rămas la două porţii. După nici un minut, tânărul revine şi ne spune, spăşit: “Ştiţi, durează vreo 40 de minute, că abia acum îi face. Puteţi aştepta?”. Gândindu-ne că Alexia nu va avea atâta răbdare, am mulţumit politicos că a fost amabil şi ne-a avertizat, apoi ne-am ridicat să plecăm. Dar, surpriză, Alexia voia să mai stea. Aşa că am dar ok-ul comenzii. După 30 de minute au sosit şi mult doriţii papanaşi. Ne-am trezit cu o farfurie cu nişte papanaşi mutanţi. Doi la număr.  Când i-am văzut, să leşinăm! “Ăia sunt papanaşii noştri? Acolo sunt două porţii, nu?”, am întrebat eu şi Tibi în cor. Chelnerul, zâmbind strengăreşte, ne corectează: “Nu. Aici e doar porţia cu dulceaţa de coacăze. O aduc şi pe cea cu vişine”. “Ceeeee? Atât de mare e o porţie? D-aia te mirai tu de ce insistăm să ne dai două porţii?”. “Da, de aceea. Am crezut că ştiţi că sunt mari.”

Ei bine, una bucată gogaşă de papanaş, aia de deasupra, era cam cât ochiul cel mare de la aragazul clasic. Fireşte că ne-am luptat doar cu biluţele de deasupra, restul am luat la pachet…

Adică asta: