Azi, ora 5 dimineaţa. Copilu’ plânge în hohote în camera sa: ”Maaaamiiiiii!!!”. Mă teleportez la ea în cameră, o iau în braţe, îi şterg lacrimile de crocodil, apoi, pe cel mai duios ton posibil îmi spune: ”Vau a mami în camelă”. Hai mami, cum să refuz o aşa cerere. După trei ore în care copilu’ s-a foit în pat, decidem să dăm trezirea, dacă mai dormea careva.
Reacţia Alexiei după ce i-am spus, ”Hai, deşteptarea, jos din pat”?
”Nu mai vau a mami în camelă, vau a mine în pat!”. Ce-a fost în mintea mea atunci, după trei ore în care m-am chinuit să o adorm şi să mai fur si eu câteva clipe de somn înainte de o zi cumplită la job? Ceva de genul: #@#@!@!!! BIIIIP!
Alexia a fugit la ea, iar eu m-am intins în patul meu la loc. În fond şi la urma urmei mai aveam o juma’ de oră până să sune ceasul programat să-mi dea deşteptarea la 8.30. Şi am moţăit? Nooooo! Din camera Alexiei se auzea un copil, la început cântând uşor, apoi din ce în ce mai tare, până la urlat: ”Sunt o pinţesă, la-la-la. Sunt o fumoasă, la-la-la. Sunt o balelină, la-la-la. Pinţu e în castel cu Pacasata şi cu Tunuleasa, la-la-la”.
Neatza, şi o zi bună vă doresc! Acum mă dreg cu o cană de ceai verde, care îşi face efectul de mii de ori mai bine decât o cafea sau o Cola.
Delicios 🙂
:)))) vai ce dimineata…