Singurătatea din spatele zâmbetelor

E o tipă mișto. Mereu veselă. Mereu spune o poantă. E plină de energie și ți-e mai mare dragul să fii în preajma ei. Are atâta energie, că te întrebi cum poate fi un om atât de plin de viață. Mulți îi spun că e minunată, că îi face să râdă și să se simtă bine în preajma ei. Și ea se bucură. Vorbește mult, râde mult și mereu vine cu câte o duzină de idei trăsnite. Nu are cum să nu îți placă de ea!

Este genul de om care te va face să zâmbești de fiecare dată. Și cine nu ar vrea să își înceapă ziua cu un zâmbet? Postările ei de pe Facebook îi fac pe mulți să zâmbească. Sau să râdă în hohote. Cui nu i-ar plăcea ca, înainte de culcare, să citească un status ce îl va face să uite, măcar pentru câteva secunde, de amărăciunea de peste zi?

Clar, ea este o persoană fericită. Clar, ea râde mult și acasă. Și, clar, totul e atât de roz în viața ei. Nu ai crede o secundă că, odată rămasă singură, ea plânge și că toată bună dispoziția ei e un strigăt de ajutor, de salvare de la singurătate. Și totuși… nimeni nu știe ce e în sufletul ei. Și cât de mult suferă… de singurătate, pe care o ascunde în spatele unor zâmbete molipsitoare.

Povestea ei are ceva din povestea vieții actorului Robin Williams. Un super-actor care a făcut atâția oameni să râdă, pe care l-a admirat toată lumea, dar care avea o privire tristă. Era trist, pentru că se simțea singur. Iar rolurile pe care le interpreta erau doar roluri. Avea o mască, pentru că lumea se aștepta ca el să aibă mereu o glumă de spus. Și spunea multe glume. Pentru că știa că acesta era rolul lui: să îi facă pe cei din jur să zâmbească. Și o făcea cu drag. Dar, odată trasă cortina, odată stinse luminile, rămânea singur. Singur cu el. Singur cu gândurile lui și fără cineva care să îl întrebe “Hei, ești bine?”.

Așa este și ea. Singură. Fără nimeni pe care să sune și să plângă la telefon. Fără cineva căruia să i se descarce și să i se plângă de greutățile ei de zi cu zi. Și are multe! Are oameni mulți în preajmă. Dar pe nimeni alături. A avut, crede ea. Dar toți au dat bir cu fugiții când ea a dat de greu și nu a mai fost mereu aia veselă și disponibilă. A fost umărul de sprijin multora. Dar, acum, când ea are nevoie de unul, nu-l are. Nu-l găsește. Nu mai are încredere să-și deschidă sufletul totalmente cuiva.

Așa că a ales să poarte o mască în public. Masca omului care îi face mereu pe ceilalți să râdă. Chiar dacă sufletul ei este gol. Chiar dacă, în fapt, se simte atât de singură și tânjește după un cineva al ei, un cineva care să nu o judece pentru că suferă din ceea ce, pentru mulți, pare a fi un mare nimic. Se simte singură și abandonată de cei în care a avut încredere și au uitat-o cu atâta ușurință, iar asta doare, oricât ar încerca să nege și să ignore problema. În fond, singurătatea nu e ușoară.

Se îmbărbătează la gândul că și mâine este o zi, așa cum o făcea Scarlett O’Hara. Și mâine este o zi în care va merge la serviciul ăla anost și obositor. Dar, cu siguranță va găsi măcar un motiv să zâmbească și își va lua, conștiincioasă, antidepresivele. Și va spera că va putea ascunde, din nou, tristețea din ochii ei și singurătatea în spatele zâmbetelor. A încetat să spere că va primi un telefon sau un mesaj de la cineva care să o întrebe “Ești bine?”. A primit prea multe lovituri ca să mai aibă încredere.

Rămâne doar cu speranța că, într-o bună zi, va putea fi, din nou, ca înainte, când își permitea să iasă în fiecare seară în oraș, ca atunci când nu avea atâtea responsabilități de dus singură în cârcă. Spera că va fi din nou ca atunci când nu ducea grija zilei de mâine și nu va mai fi nevoită să ”strângă cureaua”, să se amărască la fiecare salariu că nu-i ajung banii decât pentru facturi și rate…

Rămâne cu speranța că va găsi puterea să depășească această perioadă în care nu are timp de ea, o perioadă în care nu-și permite să facă lucruri și pentru ea. Pentru că nu are timp, pentru că nu-și permite nici financiar, pentru că are multe alte responsabilități pe cap, pentru că există un lung șir de ”trebuie să fac”.

Priviți-i mai atent pe cei din jur. În spatele măștii omului vesel poate fi un om care se simte atât de singur. Ascultați-l și nu judecați. Ascultați-l și nu luați în derâdere suferința sa. Chiar dacă pe lumea asta sunt probleme mult mai grave, sunt oameni bolnavi, sunt oameni fără case, fără mâncare… sunt multe situații triste. Dar, pentru fiecare, la un moment dat problema sa e cea mai gravă. Dacă pentru unii din afară, singurătatea și depresia nu par motive de îngrijorare, pentru cei care trec prin astfel de încercări problmea chiar este gravă. Și nu știu câți reușesc să le depășească… singuri. Ce ciudat sună: se simt singuri și tot singuri încearcă să depășească momentul…

Lumea asta s-a înrăit atât de tare, încât, parcă, nimănui nu-i mai pasă de suferința celor din jur. Parcă toți sunt focusați pe ignorarea suferinței semenilor. Dar privitul în curtea vecinului și bătutul obrazului celuilalt rămân printre ”sporturile” preferate. Ca și bârfa, minciuna, invidia.

E atât de greu să întinzi o mână? Să dai un telefon și să întrebi dacă e ok o persoană care ”s-a dat la fund” și nu mai scoate capul în lume la fel de des ca înainte? E atât de greu să încerci să ai o vorbă bună pentru cei alături de care ai petrecut mult timp, i-ai considerat prieteni, dar care trec prin schimbări poate de neînțeles pentru tine? Ce te costă să încerci să fii empatic, să încerci să vorbești cu un om care, evident, trece prin niște momente neplăcute și care, probabil, are nevoie de cineva cu care să vorbească?

Empatie, un cuvânt care își pierde tot mai mult din valoare, din sens…

Scuzați-mă, știu că v-am obișnuit cu texte vesele pe blog. Dar viața nu e mereu roz. A mea nici pe departe. Mereu încerc să văd partea plină a paharului. Dar sunt și momente în care paharul este gol și nu mai am ce parte plină să văd.

Povestea de mai sus, în parte, seamănă cu a mea. Dar și cu a multor altora, sunt convinsă. Anul 2019 a fost unul destul de trist și plin de încercări. Am zis să-mi descarc sufletul, poate așa voi intra în 2020 cu mai puține griji, cu mai puține motive (banale sau nu) de suferință. 2019 a fost un an cu o lecție pe care am acceptat-o și învățat-o foarte foarte greu: oamenii se schimbă enorm la suferință, la nevoi, iar cei care îți rămân alături sunt atâââât de puțini… în cazul meu, din păcate, niciunul dintre cei pe care mi i-aș fi dorit alături. Dar, din fericire, am descoperit alții. De data asta Oameni. Cu O mare. Oameni de pus la rană.

Rana produsă de cei care m-au dezamăgit e mare, e adâncă, și pare că nu se închide. Poate se va închide, când timpul va șterge totul. Și amintirile plăcute, și pe cele triste.

2019 a venit și cu iertare, nu doar dezamăgire, singurătate, depresie. Iertare și înțelegere. Poate că e mai bine așa. Universul a făcut curat: a șters cât mai mult din invidia, bârfa, răutățile, minciunile ce mă înconjurau. Acum trebuie să învăț să nu mai am așteptări (mari) de la cei din jur. Iar dacă ajut, ajut în continuare pentru că știu că mâna mea întinsă va aduce bucurie. Iar bucuria pe care o produc eu celor în nevoie e bucurie și pentru mine. Este o ”dublă vindecare”. Dacă aleg să ajut, o voi face fără să mă gândesc, să sper, să aștept să fiu ajutată la rându-mi. Și asta pentru că știu cât de greu e să găsești o mână întinsă, sinceră și fără vreun interes.

Așadar, intru în 2020 cu două scopuri: să învăț să mă iert pe mine însămi și să le întind mâna celor care au nevoie, fără să mai sper că și mie mi se va întinde o mână. În fond, în primul rând trebuie să găsesc în mine puterea de a o scoate mereu la capăt, și abia apoi în cei din jur.

Pentru 2020 și pentru mulți ani de aici încolo vă doresc doar patru lucruri: sănătate, înțelepciune, iubire și liniște sufletească. Avându-le pe acestea, eu cred că vor veni și altele. Bune, firește.

Acestea fiind scrise, ne revedem în 2020, sper, cu un tonus mai bun din partea mea. Cert este că blogul acesta mi-a adus în cale oameni minunați, motiv pentru care, oricât de mare e efortul pentru mine, voi continua să mă ocup de el. Din respect și drag pentru voi, cei care mă citiți, comentați, dați share, îmi faceți sugestii, îmi trimiteți întrebări sau doar stați în umbră.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close
Scroll Up
%d bloggers like this: