Ca o maaaare vorbitoare de germană ce (nu) sunt, am dat-o de N ori în bară. Uneori, mai discret, alteori… m-am făcut de cacao într-un maaare stil. Mai exact, mi-am întrebat șeful, cu nonșalanță, dacă e deranjat la stomac. Adică, dacă are diaree, ce să mă mai ascund după cuvinte frumoase. Nah, nu aș fi eu dacă nu aș face vreo nefăcută… Și exemple de dat cu nuca-n perete am. Vi le spun acuș-acuș pe cele care-mi vin în minte. Sunt muuult mai multe. Asta-i clar.
Din vara lui 2020, ne-am mutat cu copil, cu pisică și cu toooot calabalâcul în Germania. Fără să știm limba, fără să știu ce job aș putea găsi aici. Doar cu convingerea că ne vom descurca. Tati era aici de vreo doi ani, așa că nu am venit în orb.
Ajunsă aici, bat și eu la ușa unei instituții numite Job Center, convinsă că, așa cum îi spune numele, mă va ajuta să găsesc un job. Fără să știu germana, doar cu engleza, speram eu. Doar că Job Center nu este un fel de ”Forțele de muncă”. Am descoperit eu, în timp, să nu mai presupun așa de ușor cu ce se ocupă instituțiile doar după numele lor.
Job Center ne ia la întrebări: ce căutăm în Germania, cât avem de gând să stăm pe aici, pe cine avem aici, avem sau nu avere, conturi, bunuri, acțiuni… Mă rog, întrebări pe temele astea, dar nu puse fix așa cum le scriu eu. Ceva mai oficial, mai într-o limbă de lemn. După ce am completat Nșpe pagini și am făcut zeci de copii, Job Center a concluzionat că trebuie să mă trimită la școală, să învăț germana. Pe banii lor. Iar eu să fac bine să învăț, să nu chiulesc de la cursuri și să iau examenele finale.
Am ascultat ca un copil cuminte, am învățat pe rupte și, după un an de curs intensiv de germana – patru ore zilnic la școală, plus alte 8 acasă, făcând teme, citind, căutând pe YouTube tot felul de explicații – am crezut că sunt în stare să vorbesc pe nemțește.
Așa că am început să vorbesc cu oricine: la magazin, pe stradă, cu proprietarul casei închiriate, cu colegii. Efectiv, nu mă mai opream din vorbit. Nimic surprinzător pentru cei care mă știu! Odată ce mi-am dezlegat limba, au început și gafele. Mai ales că sunt destule cuvinte nemțești care seamănă între ele enorm. Nu mai zic de erorile de gramatică, de folosirea corectă a cuvintelor ș.a.m.d. Hai, că și (unii dintre) noi ne amuzăm când îi auzim pe străini încercând să ne vorbească în dulcele grai românesc!
Mai vizitați masa?
Besuchen – brauchen – benutzen = a vizita – a avea nevoie – a folosi. Tare mi-au dat de furcă aceste verbe. Dar, până să le învăț bine, am tot dat-o în bară. Bunăoară, mi-am întrebat proprietarul dacă mai ”vizitează masa din beci”, că, dacă nu, aș lua-o eu cu împrumut, să o pun în curte. Asta pentru că, în loc de ”benutzen” am zis ”besuchen”. Și nu știam de ce se uita omul la mine ca la un OZN. Noroc că are nevastă româncă și a venit femeia să mă întrebe unde voiam să-i trimit bărbatul în vizită…
Îmi hrănesc copilul ca pe animale
”Fressen” nu e totuna cu ”essen” . Ambele verbe au înțelesul de a mânca, a hrăni. Mă rog, au legătură cu mâncatul. Doar că primul, din câte am înțeles, se folosește în cazul animalelor. Al doilea, pentru oameni. Așa mi-a spus doamna de la magazin, după ce i-am spus că fii-mea frea să ”Fressen Spaghetti heute Abennd”.
Nu, nu vă dăm o cabană
”Hütte” nu e totuna cu ”Tütte”. Prima înseamnă ”cabană”, iar a doua ”pungă”. Eh, mare mi-a fost mirarea când fata de la casă nu a vrut să îmi dea o cabană să pun în ea cumpărăturile. Am mai și boscorodit-o, în gând, că e nepoliticoasă cu clienții. De se să nu-mi dea o pungă? Pentru că, de fapt, i-am cerut o… cabană.
Salariu de 50 de euro pe oră
Ca și-n engleză, în germană terminația numerelor se pronunță uuuuușooor diferit. ”țin” și „țig” – cam tot pe acolo e. Pentru mine. Așa că, la primul interviu, am fost întrebată cât vreau pe oră. Că aici cam așa se discută la salariu: ce sumă brută primești pe oră. Că netul diferă în funcție de clasa de impozitare.
Și uite-mă cum, în loc de ”fiunfțin” (15), am zis ”fiunfțig” (50), de era omul să facă infarct când m-a auzit! Apoi, am scris pe hârtie și a înțeles. Nu m-a mai chemat la următoarea etapă de angajare. Oare de ce?
Șefule, ai diaree?
Ei, și top of the top ever ever, cea mai tare perlă, cea mai mare nefăcută a fost când mi-am întrebat șeful, pe germană, dacă are… diaree… că vreau să îmi notez în telefon. De fapt, voiam să îi cer numărul, interiorul pe care să îl sun în birou. Eh, dar ce mi-e Durchwahl și Durchfall? Primul e ”interior”, al doilea ”diaree”.
Eu îți mulțumesc frumos că ai intrat pe blog și te mai aștept cu drag. Mă poți urmări și pe FACEBOOK, pe INSTAGRAM, dar și pe YOUTUBE (unde te aștept să dai Subscribe).
Te poți abona la NEWSLETTER și vei primi, o dată pe lună, un e-mail de la mine cu o parte dintre articolele publicate.
