Nu mă satur să o aud pe fii-mea cum îmi spune ”Mami, te iubesc!”. Nu mă satur, ce vreți? De parcă e vreun părinte care să se sature de declarațiile de iubire venite din partea propriului copil! Au trecut patru ani de la primul ”Te iubesc, mami”al Alexiei și încă mă mai emoționez la fiecare declarație de iubire de-a ei. Iar acum sunt mult mai dese decât la cei doi anișori și ceva când mi-a declara prima oară iubirea ei.
Acum, la șase ani fără două luni, teiubescurile ei au și un alt rol. Acela de a mă alina, căci, da, copilul meu știe să îmi șteargă orice grijă din minte cu un simplu ”Te iubesc”, care vine ca un pansament fix atunci când îmi vine să urlu. Da, știu, am citit o grămadă de chestii despre cum să îți pui grijile în cui când ești cu copilul. La teorie sunt bună, ca mulți, de altfel. Dar, cum nu sunt robot, mi se mai întâmplă să pierd lupta cu piticii de pe creier și să mă vadă copchilul plină de nervi. Și, cum nici copilul nu este un robot, nici ei nu îi iese întotdeauna să fie înțelegătoare când îi spun ”Mami, lasă-mă câteva clipe, te rog, pentru că am o problemă gravă”. Copilul vrea joacă, vrea chițăială, atenție și nu prea pricepe când tu ești presat de timp să faci ceva urgent ce chiar nu suferă amânare, sau, pur și simplu, nu ai chef. Da, am scris ”nu ai chef”. Iar acum sunt convinsă că mulți ar arunca cu pietre: vaaaai ce părinte denaturat, nu are chef, auzi la ea, nesimțita! Sincer, cred că nu sunt singura care simte asta, doar că eu o și spun.
Mă rog, revenind, ce vreau să spun eu cu toată poliloghia asta (aparent) încurcată? Vreau să spun că, asemeni oamenilor de știință, după un îndelungat studiu, la care am participat două persoane: fii-mea și eu, am descoperit că un ”Te iubesc” din gura copilului are efecte miraculoase de combatere a stresului. Ca efecte secundare, duce și la apariția unei stări generale de bine. Ah, și mai poate produce niscaiva lacrimi persoanei căreia îi sunt adresate cuvintele. Un alt efect bizar al lui ”Mami, te iubesc” este acela că mami trece, brusc sau în timp, la o stare de bine. Pardon, am mai spus asta. Dar nu-i nimic, dacă m-am repetat, înseamă că am vrut să subliniez asta.
Ziua de azi, adică ziua românească a iubirii (Dragobetele), mi-am început-o cu o ploaie de ”te iubesc”, câteva dintre ele rostite în gura mare, la 8 dimineața, din stradă. Eu la balcon (asemeni Julietei), trimimteam bezele copchilului care pleca la grădi, iar copchilul din stradă, cu căciulița peste ochi și împiedicându-se în prorpiile picioare urla @Te iubeeeeesc maaaaami!”. Să îți tot începi zilele astfel, nu?
După o perioadă nu prea roz pentru mine, am ajuns la concluzia că e bine să îmi ascult copilul, că știe mai bine, de cele mai multe ori, cum să mă scoată din stările neplăcute. Ascultați-vă copiii, lăsați-vă iubiți de ei, căci nu doare, dimpotrivă, e al naibii de plăcut când tu, adultul, îți ții capul între palme, fierbi de draci, iar copilul tău vine și te mângâie pe cap, te ia pe după umeri, te pupă părintește pe frunte și, cu un glas cristalin, îți spune: ”O să treacă… Ai să vezi. Te iubesc, mami!”.
