Primul meu zbor cu avionul = nesatisfăcător (adică mult zgomot pentru nimic)

Am trecut şi peste asta. Primul meu zbor cu avionul. Destinația: Kusadasi. Şi nu a fost un zbor, ci PATRU! Pentru că am făcut escală la Istanbul, de unde am zburat spre Izmir. Am fost speriată, recunosc, asta pentru că nu ştiam la ce să mă aştept, ce am voie să fac, ce am voie să pun în bagaj, cum va reacționa organismul meu la decolare & aterizare,  în aer… Am citit o groază de chestii pe net, am auzit tot soiul de legende… Eram în aer. Dar, în realitate, a fost… o să vedeți voi cum.
Kanal D Romania m-a luat pe sus, eu am cântat: ”I believe I can fly, I believe I can triuch the sky”…

Ştiți vorba aia “Don’t look down!”. Ei bine NU vă uitaț jos când vi se spune. PE BUNEEEE! Altfel, pățiți ca mine, vă ia cu amețeală, cu o oareşce răzmeliță în stomac. Asta a fost senzaţia cât m-am aflat deasupra Mării Egee. Muuult deasupra ei. Cât am admirat norişorii, parcelele de pământ,  casele,  piscinele oamenilor am fost ok în avion. Chiar a fost fascinant peisajul! Un adevărat spectacol.  Asta până am ajuns deasupra apei,  unde totul era la fel, nimic care să îmi mai distragă atenția…

Nu ştiu dacă are legătură cu zborul sau cu oboseala mea,  dar după primul zbor m-a luat un soooom. Iar în cursa de legătură de la Izmir mai că picam din scaun de somn. Ah,  şi m-am procopsit cu o cruntă durere de cap, care, iar, nu ştiu dacă e legată de zbor.
Decolarea mi s-a părut banală. Aterizarea la fel. Mă aşteptam să fiu zguduită de 100 de ori mai tare ca pe o şosea plină de gropi. Dar au fost puține zgâlțâieli la decolare & aterizare.  Chiar mai uşor de suportat comparativ cu cele de maşină. În aer,  în  schimb, a fost alfel… mai ales când alterna urcatul cu coborâtul. La ”viraje”  stomacul s-a cam revoltat… Însă, când avionul plutea lin, nu am avut nici o treabă.

Nu au lipsit momentele amuzante: la Henri Coandă, la plecare, m-au pus să mă descalț pentru că am avut sandale cu cataramă. Noroc că la doi paşi de detectorul de metale am văzut un coş uriaş cu botoşei din plastic, de unică folosință.  Mi-am tras repede o pereche peste picioare şi am trecut iar prin “piuitor”. Nu a mai bâzâit, deşi aveam nasturi metalici la pantaloni. La Istanbul, după ce am trecut iar prin detector, mi-am amintit în secunda în care a piuit că tebuie să mă descalț. Fac un pas înapoi şi caut bezmetică botoşei. În timp ce eu făceam asta, angajatul de dincolo de detector,  un turc blonduț şi drăguț mă tot striga:  “Madame,  madame,  MADAME!  Come here” şi-mi face acel semn cu palma-n sus şi degetele îndoite. Mă apropii spăşită spre el, pregătită mental pentru un control corporal.  Cu “bagheta magică”, aşa cum am văzut în  filme. Era tentant un control corporal  fără baghetă,  recunosc,  era frumuşel turcul, nah!  Ce să zic, nu sunt o ipocrită să nu recunosc asta 😉 Însă am rămas doar cu visul. Brusc m-am simțit ca în  filme. Într-o comedie.  Ştiți voi,  cadrele alea cu una care se imaginează pipăită  de un bărbat fruumos,  închide ochii pentru ca visul să-i fie aievea şi când îi deschide,  constată cu stupoare că pe corpul ei se plimbă-n voie mâinile unei femei? Ei,  ceva de genul. Dar eu nu am închis ochii, iar tipa care m-a pipăit a fost taaaare finuță, delicată.  Pam-pam
Cam atât,  for now, despre primul meu zbor cu avionul. La dus.

La-ntors, am zburat spre seară, la apusul soarelui, iar ce mi-a fost dat ochilor să văd a fost… magnific! Vă las să vă delectați cu imaginile neprelucrate.

La un moment dat, norii păreau că au compus un peisaj terestru: câteva umbre ale unor copaci și un început de casă…

Revin cu alte imagini acuș acuș!

Am fost ca un copil în culmea extazului: nu mi-am dezlipit ochii de pe geam, am exclamat aproape la orice minunăție văzută, am fotografiat încontinuu. Ah, și mai tari, dar nu am surprins în imagini, au fost fulgerele. Văzute de sus sunt… strange

Ce să mai, am fost speechless!