Primul concediu în trei. Prima ieşire la mare

După lupte seculare, am reuşit şi noi să plecăm într-un concediu în formula de 3. Primul, de altfel, de la naşterea Alexiei. Am mai fost noi pe ici, pe colo, pe la ţară pe la cunoscuţi, ori cu gaşca, pentru câteva zile la munte. Dar la mare, niet! Doar noi trei, niet! Aşadar, iată-ne, de 2 zile, la 2 mai, la mare. Când ne făceam planul pentru acest concediu, ne îngrozeam la gândul că nu o vom putea scoate pe Alexia din mare. Dar aş! Ne-am rugat de ea cu cerul şi pământul să intre în mare. Ea nu şi nu, urla de zici că era încinsă cu fierul roşu.

“Mami, uite, copiii mai mici decât tine intră singuri în mare. Uite bebe ce râde, şi tu eşti mai mare decât el, ai trei ani jumătate. Mai mare ruşinea să îţi fie frică!”. Aşa şi?  Credeţi că i-a păsat de discursul meu prin care am vrut să îi aţâţ orgoliul? Nope! Alexia nu voia să intre în  mare. Dar, culmea, voia să îi aduc găletuşe cu apă. Venea când la mine, când la tati, ne lua cu binişorul, să fie ea sigură că îi va ieşi pasenţa. Amuzant din cale afară mi s-a părut motivul pentru care refuza să intre în mare: “Mami, nu vreau în apă că se mişcă!” Asta în prima seară.

A  doua zi, dimineaţă, la fel. “Nu vreau în apa mare că se mişcă”. Culmea e că valurile erau foarte foarte mici.

Ne îngrozea gândul că nu va dori deloc să intre în apă, mai ales că noi am venit la mare tocmai pentru ca Alexia să se bălăcească, dar, recunosc, şi pentru soare şi aerosoli. Aşa că ne-am propus să o luăm cu binişorul. Am auzit că mai sunt copii care plâng şi se sperie la vederea valurilor. M-am gândit că strategia potrivită ar fi să o băgăm puţin câte puţin în apă. Doar că ea nici măcar de mal nu voia să se apropie. Am luat-o când eu, când ta-su şi am intrat cu ea în mare. URLETEEEEEE! toaată plaja ne ştia. Au fost şi cei care veneau să o încurajeze. Dar Alexia a mea o ţinea pe-a ei “Nu vaaaau în apa mare că se miscă apa!”. La un moment dat, a luat-o ta-su şi a mers cu ea mai în larg. Ea s-a agăţat de el atât de tare, că Tibi n-a mai fost nevoit să o ţină, că se ţinea singură. Practic, îl escaladase şi îl strângea de gât.

M-am apropiat de ei cu colacul. Colacul era pentru mine, că nu ştiu să înot. Alexia s-a agăţat de mine şi de colac. Uşor, uşor am reuşit să o băgăm în colac (nici asta nu voia). Am ţopăit cu ea lipită de mine, apoi, din atâta ţopăială şi piruete cu colacul, am reuşit să o fac să nu mă mai sugrume, ci chiar mă ţinea doar de un deget. Apoi, ta-su a luat-o de colac şi fugeau de mine. Uşor, uşor, a lăsat-o singură. S-a speriat ea când s-a prins că nu mai era ţinută, dar i-a trecut repede când m-a văzut că vin să o prind. După vreo 20 de minute de-a prinselea cu Alexia şi tati prin mare, am zis să ieşim. Ei aş! Alexia urla că nu voia să mai iasă. Pe mal, eu cu tati eram pe prosop, Alexia arăta cu degetul spre mare şi urla că vrea înapoi în apa care se mişcă! Când am dus-o în piscina ei de pe mal, s-a uitat urât la noi. Parcă ar fi vrut să ne spună: “Ce-mi daţi voi chichineaţa asta, când uite ce maaaare e piscina ailaltă!”

Şi uite aşa, mai cu joacă, mai cu binişorul, am reuşit să o facem pe Alexia să intre în mare. Acum am trecut în cealaltă extremă: cum o facem să iasă din apă?

Dacă marea nu a fost dragoste la prima vedere pentru Alexia, în privinţa nisipului lucrurile au fost la polul opus.