Prima săptămână de creșă pentru Alexia

Uf! A trecut o săptămână de când fata mea s-a făcut mare și merge la creșă… Știu că mă repet, dar repede a mai trecut timpul. Ca să nu o mai lungesc, iată cum a fost prima săptămână de creșă pentru Alexia (voi reveni cu o postare despre cum a fost prima săptămână de creșă pentru mine și cu o alta despre prima mea ședință cu părinții – care va avea loc azi, cu primarul Piedone guest star)

Ziua 1 – v-am povestit-o deja aici. Pe scurt, la dus șoc – pentru mine, la luat plodul – bucurie și lacrimi de crocodil pentru pitică.Ulterior am aflat că mai toată ziua a plâns și că educatoarele s-au șocat când au văzut cât de căpoasă e piticania mea dragă…

Ziua a 2-a – s-a lăsat cu lacrimi, urlete și țipete, exact cum îmi imaginam eu că ar fi trebuit să se întâmple prima zi. Eu ”îndesam” copilul în brațele educatoarei. Copilul, urlând din toți rărunchii, zvârcolindu-se de parcă ar fi fost însemnat cu fierul încins încerca să se arunce în brațele mele. Educatoarea, transformată în caracatiță, cu tot mai multe tentacule, încerca să imobilizeze copilul. Am stat pe la ușă – unde nu mă vedea fii-mea – vreo 15 minute să plec liniștită, să plec împăcată cu gândul că fii-mea s-a calmat. Dar nu a fost chip. La un moment dat tăcuse, iar eu am dat să cobor scările să plec. Dar am reveit în secunda doi pentru că Alexia doar luase o gură de aer. Deja mă gândeam că dintr-o secundă în alta apare pe ușă educatoarea și-mi urlă ”ia-ți, doamnă, plodul acasă că urlă ca nebunul!”. Dar n-a fost așa. Nu vă spun ce era în sufletul meu cât am stat în spatele acelei uși! Cam aceasta ar fi pe scurt descrierea dimineții de coșmar din ziua a doua. La luat copilul acasă, lucrurile nu au mai fost atât de rele. S-a zmiorcăit pitica mea, dar nu atât de rău. Doamna mi-a spus că s-a purtat muuuuult mai bine decât în prima zi, că a dormit mai mult și că a mâncat mai bine.

Ziua a 3-a – Dimineață plâns, dar muuuult mai puțin decât în ziua precedentă. Practic după nici 5 minute de făcut 13-14 în spatele ușii, am plecat, și nu pe acorduri de urletele Alexiei, ci în liniște. Când am venit să îmi iau copilul, am primit o veste care m-a bucurat: copilul meu a mâncat supa și… două porții de felul 2. Ar mai fi vrut-o și pe a treia, dar educatoarea mi-a spus că i-a fost teamă să îi mai dea ca nu cumva să vomite. Cât despre plâns, picea mamii nu a mai bâzâit după mine, ci doar a mârâit atunci când nu i-a convenit ceva.

Ziua a 4-a – Dimineață 2-3 lacrimi, care au dispărut la vederea jucăriilor. Când am venit să o iau acasă, educatoarea mi-a dat o veste care m-a făcut să fiu în al nouălea cer: ”Doamnă, aveți un copil exemplar! Nu a mai plâns, a dormit, a mâncat tot și e cuminte-cuminte. E cu totul alt copil față de cea din prima zi!”. Cum să nu se umfle pipota în tine când auzi așa ceva?! Iar femeia s-a jurat că nu minte: ”Interesul nostru e să vă spunem exact ce se întâmplă, de ce să vă mint?”.

Ziua a 5-a – Dimineață șoc! Nici o lacrimă! NICI UNA!!! Ba chiar a cerut să intre în clasă. Am lăsat-o pe jos și a intrat singurică. Nu am mai dat-o din brațele mele în ale educatoarei. Amândouă ne-am uitat interzise una la alta, apoi eu am închis ușa repede. Am stat puțin pe hol, poate-poate izbucnește în plâns. Dar nu. Picea a început să vorbească pe limba ei… Diseară am ședință cu părinții, despre care vă voi povesti, cred, mâine.

Nu știu dacă să spun hop, dacă Alexia s-a adaptat în nici o săptămână… Vom vedea ce și cum luni, după un weekend de foc cu mami, tati și campionii răsfățului (mamaiii și tataiii).