Prima lună de muncă după CIC

Am promis că voi face bilanţul după prima lună de când am revenit la job după cei doi ani petrecuţi cu maimuţica mea dragă. Înainte să pornesc la război, adică să revin printre oamenii muncii, mă dădeam de ceasul morţii, mă frământam, mă consumam, mă văitam mă… mă… Dar, vorba unei alte mămici (Gabi, iar ajung la vorba ta!), nu e totul atât de negru. Bine, nici roz nu este, clar! Dar hai să fiu mai concretă…

În cei doi ani de stat pe bară, la redacţie s-au schimbat enorm de multe lucruri. De la oameni – foaaarte mulţi dintre cei cu care lucram eu au plecat, au venit alţii noi. Iar în departamentul meu s-au produs schimbări majore. Iniţial m-am temut de treaba asta. Apoi, când am aflat că şefă îmi va fi o colegă cu care am lucrat în anii trecuţi şi care, de-a lungul timpului, m-a ajutat enorm profesional, mi-a revenit inima la loc. (Nu, nu-mi periez şefa prin asta. Chiar e o tipă faină, iar ea nu ştie ce scriu eu aici din simplul motiv că nu-mi citeşte blogul. Nu are habar de acest blog ). În fine… M-am temut cel mai tare de program, unul extrem de aiurea, acum de când cu fii-mea. Dacă înainte îmi plăcea că plecam de acasă după ora 12, după ce mă umflam de somn, acum, sincer, acest program mă termină. Asta pentru că maimuţica dă trezirea pe la 6.30-7.00, iar eu nu mai pot adormi la loc. Aşa cum am mai spus, mi-aş fi dorit un program care să îmi permită să ajung acasă până la 18.00, să pot lua fata de la creşă. Dar, cum eu trebuie să fiu la muncă pe la 12, şi plec spre casă cel mai devreme pe la 19, e clar că acest capitol e compromis pentru mine. La început m-am ofticat că nu mă pot achita de această sarcină. Dar, cu ocazia asta, am învăţat, sau, mai bine zis, mi-am dat o lecţie: aceea că nu trebuie să fac eu totul şi că sunt persoane în jurul meu care aşteaptă doar un semn de la mine că am nevoie de ajutor. Aşa că ai mei părinţi şi-au luat în serios rolul de ”bunici recuperatori” şi, atunci când nu poate tati, merg ei la creşă să recupereze una bucată copil. Uşor nu e. Că Alexia e muuult prea energică pentru ei, că ei nu-i înţeleg cuvintele stâlcite şi ononatopeele, drept urmare, nu de puţine ori, întâlnirea lor se lasă cu nervi tociţi (ai lor) şi urlete (ale Alexiei). Odată degrevată de această sarcină, am descoperit că telefonia mobilă e un adevărat dar de la Dumnezeu. Asta pentru că pot coordona treaba şi prin telefon. Adică ei mă sună când ajung la creşă, eu le spun ce să facă, cu ce să îmbrace fata, ce să ia şi ce să lase în dulăpiorul ei.

Readaptarea s-a produs, zic oamenii pe-aici, foarte repede. Adică am învăţat în doar o săptămână să folosesc noile programe, noile softuri cu care se lucrează, astfel că, din acest punct de vedere sunt liniştită. Nu la fel sunt în privinţa informaţiilor. Adică s-au întâmplat atât de multe lucruri în peisajul monden (cel în care activez eu), încât mi-e şi frică să mai spun că ştiu sigur ceva anume. Asta pentru că în cei doi ani cât am stat acasă, am rupt legătura cu această lume. De aceea, acum, când scriu ceva verific şi para-verific, astfel că pierd enorm de mult timp preţios cu documentarea. Asta da o bilă neagră pentru mine! De altfel, acesta am crezut că va fi şi motivul pentru care mă vedeam pe lista concediaţilor, compania trecând, săptămâna trecută, printr-un proces drastic de restructurare. Şi, cum legea nu îi mai obligă pe angajatori să păstreze mamele revenite din CIC, eram convinsă că voi trece la statutul de şomer. Dar nu a fost aşa. Am rămas în cărţi. Ce-i drept acum sunt mai îndârjită ca înainte. Am o responsabilitate enormă pe umeri: am un copil, a o familie de întreţinut, aşa că am toate motivele din lume să mă bat, să reuşesc să mă impun.

Psihologic, am momente şi momente, însă starea generală e satisfăcătoare. Aş fi vrut să fie roz, dar nu se poate. Mă doare că nu pot petrece mai mult timp cu copilul şi familia, mă doare ENORM când, în timp de vorbesc cu tati la telefon, o aud pe fii-mea cum urlă ”maaamiiii” şi plânge de mama focului după mine. Şi mai rău îmi e duminca, atunci când o duc la maii şi la taii iar ea, micuţa, se lipeşte de mine şi îmi spune ”mama mama mama” şi nu mă lasă să plec. Nu de puţine ori m-a bufnit plânsul după o conversaţie telefonică cu Alexia. Dar asta e situaţia, trebuie să rezist şi, vreau nu vreau, trebuie să-mi păstrez jobul. E al naibii de greu să ajung acasă să petrec 5-10 minute cu fata, la culcare şi doar o zi pe săptămână să fiu cu ea 24 de ore.  Iar atunci să nu ştiu ce să fac mai întâi: chestiile casnice, gen gătit, călcat, curat, sau să mă odihnesc după o săptămână al naibii de grea. Unde mai pui că sâmbăta, clar, e zi de alergat cu maimuţa prin parc. Altfel nu se poate!

Tragând line, revenind la job, am revenit printre oameni, am şi alte subiecte de discuţii cu oamenii, socializez – ceea ce mi-a lipsit enorm în perioada în care eram dedicată exclusiv copilului. DAR mă macină enorm faptul că acum sunt muuuult mai obosită, mai irascibilă, iar asta afectează relaţia cu copilul, cu soţul, cu familia. Poate când fata va creşte şi va înţelege îmi va fi mai uşor. Poate când Tibi îşi va reveni cu piciorul şi va putea prelua multe din sarcinile care mă cocoşează îmi va fi mai uşor… Poate poate – aşa zic mereu. Oricum, mă bucur că am revenit la job, mă bucur enorm că mai am acest job şi mă bucur că fii-mea începe să se obişnuiască să stea şi cu altcineva decât mami şi tati. Iar când maii şi taii chiar nu vor mai putea să stea de fundul ei (şi sper să dea Dumnezeu ca asta să se întâmple pestea foooaaarte mult timp), va trebui să ne adaptăm din mers.

2 Comments

  1. Te “antrenezi” si in citeva luni vei vedea ca faci parte din acest “film”. Sacrificiul il faci tot spre binele micutei!

    1. Sunt convinsă că, după un timp, voi vedea altfel lucrile. Nu vreau să o iau ca pe un sacrificiu, ci, mai degrabă ca pe ceva necesar, ceva ce trebuie să fac ca să ne fie bine. Detest cuvântul sacrificiu – unde l-am tot auzit în copilărie, probabil. 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close
Scroll Up
%d bloggers like this: