cum sa iei permisul auro

Prima lecție de condus: nu sunt chiar blondă

Am făcut-o și p-asta: m-am înscris la școala de șoferi. Cât să mai stau pe scaunul din dreapta și să-mi toc bărbatul la cap: ”Mergi prea repede!”, ”Ești prea aproape de ăla din față!”, ”Frână! Frână! Frână!!!!”. Ia să iau eu taurul de coarne și să mai stea și el în dreapta, nu? Soțul, nu taurul.

Cu inima cât un purice, cu emoții cât Casa Poporului, m-am înscris la școala de șoferi. Mai curând decât mă așteptam, într-o zi de luni, am primit un telefon: ”Doamna Ologeanu?” ”Eu” ”Sunt Gabi…, instructor auto. Când ne putem întâlni?”. Să-mi cadă telefonul din mână. Atât de repede? Nu sunt pregătită. Vreau să mai aștept! ”Cât mai repede”, am zis eu pe nerăsuflate. ”Bun, joi, la 11.30 ne vedem la Brâncoveanu”.

Ei, și de luni până joi mi-am făcut mii de scenarii în cap. Cum se apropia ziua Z, inima-mi bătea tot mai tare, iar prin minte gândurile-mi nu mai respectau niciun semn de circulație: veneau și plecau cu o viteză amețitoare, se ciocneau, se loveau de se lăsa cu dureri de cap pentru mine. Am ajuns la ”locul crimei” cu o oră mai devreme.

”Ok, Cristino, hai, clătește-ți ochii prin magazine să te relaxezi”. Ei aș, m-am relaxat pe naiba! Când am văzut mașina aia roșie ca focul, cu ”Școala” pe ea, mi s-au tăiat picioarele, m-au luat transpirațiile, abia am reușit să zâmbesc și să mă prezint: ”Eu urmez la tăiere”, i-am zis instructorului care nu părea trecut de 40 de ani. A zâmbit, apoi mi-a zis ”Haideți în mașină”. Credeam că mă pune direct la volan, așa cum mi-au spus toți cei cu permis din jurul meu că li s-a întâmplat la prima lor ședință de condus.

  • Știți… eu… eu nu… nu prea știu, adică nu știu deloc… să… să… pornesc mașina.
  • Nici nu vă lăsam să urcați la volan. Nu încă, nu aici. Haideți pe scaunul din dreapta și mergem pe o stradă unde nu este așa trafic, să vă familiarizați cu mașina.

Și am purces. Pe drum, am stabilit să ne tutuim, să mă simt în largul meu. Ne-am oprit pe o stradă cu un nume ce m-a făcut să râd: ”Dumul Binelui”. Păi, da, să începem bine, nu?

Două mașini parcate pe dreapta și o alta, tot școală, venind din sens opus. ”Aha, deci acesta e un fel de poligon pentru școlile din cartier”. ”Păi dacă au desființat ăștia poligoanele auto, ne adaptăm și noi, ce să facem?”.

Am făcut schimb de locuri, apoi Gabi a început să îmi prezinte mașina.  În stânga volanului există o manetă de unde se pot regla luminile, faza de întâlnire și, dacă tragi de ea spre tine, faza lungă”. Eu o căutam cu privirea ”Care o fi stânga?”, mă întrebam eu. ”Poți să atingi maneta, să știi”.

Rușinată ca o fată mare o ating, discret. ”Hai, umblă la lumini”. De la aceeași manetă dai semnal, stânga-dreapta… Apoi, am aflat de unde și cum se reglează ștergătoarele. Apoi, Gabi mi-a prezentat bordul: de la butoanele de dezaburire, aerul condiționat, încălzirea, butoanele pentru geamuri până la cel pentru brichetă. ”Pe bune? Le știu p-astea!”, zic eu vitează. Știam și eu ceva, în sfârșit! ”Nu râde! Am avut o elevă care a făcut școala aici, în București, apoi a dat traseul în Alexandria. A picat-o fără să o lase să pornească motorul. A pus-o să dezaburească geamul, să îi explice fiecare buton de pe bord, așa că…”. ”Ooook, nu mă mai dau rotună”.

După partea introductivă a venit și momentul fierbinte: să ating pedalele. Să le atingă cine o avea cracii lungi! Că eu, la un metru juma’, nici cu vârful unghiei nu ajungeam la ele. Și dă și luptă cu scaunul. Nope, nicicum: le atingeam bine, dar mă loveam cu genunchii sub volan și nu mai puteam mișca picioarele, nu mai stăteam  cu genunchii înghesuiți, nu atingeam nici pedalele. După nșpe mii de reglaje, am găsit o poziție comodă. Of, mai vreau vreo 10 cm de picioare! Donează careva?

A început povestea ambreiajului. A sfântului ambreiaj, un fel de atotputernic, un fel de Dumnezeu, fără de care nu se poate face nimic. (Note to myself: vreau o hidramată!)

M-am jucat puțin și cu schimbătorul de viteze (sper că nu vă gândiți la prostii!). La prima ședință, doar vitezele 1 și 2. Ah, și marșalierul. (Note to myself: trebuie să merg la sală, că nu am forță în mâna dreaptă nici cât o mâță leșinată! N.B. eu sunt stângace)

După câteva minute de jucat pe loc, vine comanda: ”Hai, mergi”. Ce? Cine? Unde? Când? Dar nu mai putem face puțină teorie? Te rrrrrrooooog! Instantaneu m-au luat toate căldurile. Hai, Cristino, fii bărbată, ce mama zmeilor! Oricum nu ai ce să lovești… poate doar cele două mașini de pe dreapta, ah, și camionul care vine ușor din față, dar, uite, mai e și o dubiță în spatele tău, așteaptă să te depășească. De ce m-am uitat în oglindă? De ceeee? Vreau acasăăăăăă!

Cu acest amalgam de gânduri pornesc. Adică doar ridic ușor, enervant de ușor, piciorul de pe ambreiaj. ”Când pui frână…” nu apucă să termine că am și pus. HÂC! Să ne dăm cu capetele de geam. Aha, am un picior tare forțos! ”Întâi aștepți să îți spun până la capăt, apoi acționezi, ok? Hai să facem din asta o regulă de acum încolo”. Dau afirmativ din cap.

”Cum ziceam, când vrei să pui piciorul pe frână, nu faci ca la ambreiaj, să apeși pedala până în podea, ci doar ciupești pedala. Din nou, apasă ambreiajul până în podea, pornești motorul, iei piciorul uuuușooor de pe ambreiaj, că, altfel, ne moare motorul, și mergi”. Am făcut așa de câteva ori.

Apoi, victorioasă, ajung la prima mașină parcată pe dreapta: ”Ăla nu are de gând să se dea din drumul meu?”. ”Nu, dar de preferat e să îl ocolești”, râde Gabi de mine. Ok, e glumeț instructorul ăsta. Și are și nervii tari! Zău! Eu aș propune o lege, oameni buni, ca instructorii auto să primească spor de stres și să iasă mai devreme la pensie, ca piloții.

Mă uit în oglinda din stânga, dau semnal și îl depășesc pe netrebnicul cu Dacie albastră parcat în drumul meu. Uraaaaaa, nu l-am atins! Și nici nu a fost nevoie să tragă instructorul de volan. Hai că sunt tare… La vreo 200 de metri în față, un alt elev, dar de la o altă școală auto, face o întoarcere.

”După ce întoarce ăla, noi mergem înainte, da?”. „Nu, vei întoarce și tu”. Ca un făcut, spre amuzamentul lui Murphy (îl strâng de gât dacă îl prind pe Murphy ăsta cu legile lui de toată jena), când să întorc și eu, se aglomerează strada. Și de data asta mă descurc onorabil, apoi îmi văd de drumul meu drept, care, normal, s-a terminat la un moment dat și s-a intersectat cu o stradă pe care circulau mașini, nu glumă. ”Iar întoarcem, da?”. ”De ce? Hai, în trafic cu tine!”. ”Eu? Hai să mai exersez pe Drumul Binelui, zău!”. ”Dă semnal dreapta și hai, în trafic”. Ooook, ține-te Cristino, feriți-vă, voi, netrebnicilor care îmi veți ieși în cale! Doamne ajută!

Strada în care am ieșit, credeam eu, e intens circulată. Dar nu! A urmat o alta și mai și, apoi un sens giratoriu, iar după ce l-am trecut, cârd de mașini în spatele meu. ”Cred că mă așteaptă un congelator plin acasă, la câți stau după mine”. Gabi a râs. Aveam sub 30km/h. Norocul meu, nu mai dau bani pe carne. Apoi mi-am amintit ce îm zicea al meu soț la un moment dat: ”Tu îți vezi de drumul tău, de cei din față, nu de cei din spate”. Așa că, pe românește, mi s-a rupt că erau zeci de mașini în urma mea.

Concluzii:

  • Nu am murit, nu am omorât pe nimeni, nu am produs nici cea mai mică pagubă
  • E chiar mișto la volan, abia aștept ședințele următoare
  • Nu am omorât motorul mașinii decât de vreo 4 ori…
  • Trebuie să fiu ceva mai rapidă la capitolul joc de glezne
  • O oră după ce am coborât din mașină nu mi-am mai simțit picioarele, atât de încordată am fost
  • Să mă uit mereu în stânga când vreau să fac dreapta să intru dintr-o stradă în alta
  • Stânga e stânga, dreapta e dreapta, nu s-au schimbat, nu se vor schimba niciodată!
  • Să mă uit la indicatoare
  • Doamne ajută!

Într-un final, am luat examenul auto. Am povestit aici.

3 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close
Scroll Up
%d bloggers like this: