Prietenii ei imaginari extratereştrii şi… propriul creier

Ok, fiecare copil are cel puţin un prieten imaginar. Ştiu asta, am aflat-o pe pielea mea acum mai bine de un an, când Alexia mi-a făcut cunoştinţă cu unul dintre prietenii ei imaginari. Bine, nu a fost un episod d-ăla spumos, o dulcegărie or something, ci unul în care am tras o sprietură zdravănă. Între timp, Alexia a uitat sau nu mi-a mai vorbit despre misteriosul ei prieten care m-a făcut să îngheţ de spaimă. Acum are alţi prieteni, mai haioşi, zic eu. Sau haios e modul în care interacţionează cu ei, în care ne vorbeşte despre ei…

Acum, la aproape 5 ani, Alexia are un prieten ”la purtător” şi mulţi alţii la o distanţă considerabilă, căci ei locuiesc pe o altă planetă. Dar să îi prezint pe rând, nu de-a valma.

Locuitori ai planetei Pământ, Alexia vă salută! 😉

 

Prietenul ”la purtător” este… creierul ei. NU RÂDEŢI! Vă rog, puţină decenţă! Trageţi-vă sufletul, respiraţi adânc şi luaţi în serios cele ce urmează să vă povestesc.

De când ta-su i-a tot vorbit despre corpul uman, pentru care Alexia manifestă un interes deosebit, creierul şi plămânii au atras-o în mod deosebit. Dacă despre plămâni vorbeşte când şi când, creierul e prezent tot timpul în discuţiile ei. Cu noi, cu alţii, cu ea însăşi. Iată câteva exemple în care creierul Alexiei este invocat:

*********

– Alexia, mami, de ce tot plângi tu, aşa, din orice? Ştii doar că nu rezolvi nimic bun cu plânsul. Dacă eşti supărată, mai bine ne spui ce ai, să rezolvăm problema şi plângi când chiar te doare ceva
– Mami, eu încelc să nu mai plâng, că nu vleau să mă mai stlige copiii plângăcioasa, dal chial nu pot
– De ce???
– Eu îi spun cleielului meu să nu mă mai facă să plâng, dal el nu mă ascultă. El nu mă ascultă.

*********

– Mamiii, maaaamiiiii!!
– Da, aici sunt, spune!
– Nu volbeam cu tine, stligam la cleielul meu

*********

– Alexia, abia te-ai atins de mâncare, ce e cu tine?
– Mami, cleielul meu a spus la bultă că nu mai poate, ial eu îi spun cleielului că tlebuie să mă lase să mănânc şi nu vlea să mă asculte. Cleielul meu a obosit de atâta mâncat

Deci, în concluzie, orice face, creierul e cel care îi comandă. Ea vorbeşte cu el, îi povesteşte verzi şi uscate şi el îi răspunde. Ce? Nu avem voie să ştim, e ”slecet”.

 

Ceilalţi prieteni de-ai Alexiei sunt… extratereştrii. De fapt, nu sunt prietenii, ci familia ei… Iar râdeţi? Puţină decenţă, vă rog!

De câteva luni, Alexia mea ne-a împuiat capul cu o fixaţie de-a ei. Şi anume că ea provine de pe o altă planetă şi că a venit aici, pe pământ, ca să ne ajute pe noi, pe mine şi pe tati, stă niţeluş p-aici, apoi se întoarce acasă la ea, pe planetă. Planetă care e, cum altfel, ”şecletă”. E depaaarte-depaaaaarte, dincolo de ”steaua lunii”, şi noi nu vom înţelege niciodată ce se întâmplă pe acea planetă. Dar ea, pentru că ne iubeşte, a venit aici.

Precizez că în prezenţa noastră nu a urmărit nici măcar un minuţel de desene sau film sau orice altceva de natură SF. Bănuiesc că ideile astea i-au venit ascultându-i pe Itsy şi pe Bitsy, la radio ItsyBitsy. Iar dacă nu e aşa, mă bucur că suntem singurii pământeni care am stabilit contactul cu un extraterestru. Sau mai sunt şi alţii?

 

 

10 Comments

  1. Mie mi se pare tare interesant ce zice Alexia. In primul rand, a inteles cum sta treaba cu creierul, care comanda tot ce face. In al doilea, dupa ce am vazut cel putin un film pe tema asta, nu ma pot abtine sa ma intreb daca nu are cumva dreptate cand spune ca a venit pe Pamant special pentru voi. Fiti circumspecti! 😉
    In plus, articolul tau m-a facut sa imi dau seama ca prietenii imaginari ai fiica-mii au cam disparut in ultima vreme. Avea si ea o groaza (spre deosebire de tine, eu am scris mai “dulceag” despre ei: https://mamaalunitza.wordpress.com/2014/04/07/rochia-de-facut-prieteni-imaginari/) si nu am mai auzit-o vorbind despre ei. Ii ramane insa tara ei imaginara, Lunezia, unde se refugiaza uneori…

      1. :-))) Nu, ma refeream doar la ce ai scris tu la inceput, ca prima intalnire cu imaginarii nu a fost o “dulcegarie”. Evident ca esti o dulce, ca de obicei 😉

  2. Doamne parca il aud pe baietelul meu Luca 🙂
    Si el este la fel cu creierul. Adeseori imi spune ca el vrea foarte mult sa faca anumite lucruri, sa stranga jucariile, sa nu mai planga, sa aiba mai multa rabdare, dar nu il asculta creierul :))
    Saptamana trecuta i-a insirat bunicii lui toate speciile de dinozauri cunoscute de el, ce mananca, ce inaltime au si in ce mediu traiesc si l-a sfarsit foarte mandra si uimita aceasta i-a spus “Doamne Luca, dar destept mai esti”, iar el i-a raspuns foarte serios “Da buni, am creier si el ma face sa gandesc, toate gandurile, memoria si amintirile mele sunt in creier, fii atenta buni ca am inceput sa gandesc!”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close
Scroll Up
%d bloggers like this: