Poveste din tramvaiul 1. O ușă închisă în nas, copil îngrozit în stație, bunic rămas în tramvai

Poveste din tramvaiul 1. Un vatman a închis ușa în nas. Copilul a rămas îngrozit în stație, bunicul speriat, din tramvai, privea cum nepoata alerga după tramvai și plângea. Asta este, pe scurt, povestea ușii de tramvai ce i-a despărțit pe nepoată și pe bunic. Ce a urmat după depășește orice imaginație. Ce a urmat nu are nicio legătură cu bunul simț, civilizația, logica, empatia, responsabilitatea.

Ziua de 11 aprilie 2018 a fost, pentru mine, o lecție dură, o palmă grea, o dovadă că suntem departe de a ne considera o nație de oameni civilizați, cu respect, cu bun simț. Mi-a luat mult timp să mă adun, să încerc să înțeleg de ce unii oameni au reacționat așa cum au făcut-o.

Pe 11 aprilie, puțin după ora 12, primesc un telefon ce m-a făcut să simt că-mi fuge pământul de sub picioare. O zi grea la muncă a devenit o zi de coșmar. La capătul firului, tatăl Alexiei mă anunța că fata noastră a rămas singură în stația de tramvai, în timp ce tataie era în tramvai. S-a închis ușa prea repede, iar el nu a mai apucat să coboare după ea. Din fericire, în stație se mai afla mămica unei fetițe cu care Alexia se mai joacă la un bloc de lângă noi. A reușit să o liniștească și să o aducă în siguranță la bloc.

Norocul a făcut ca în acea zi să lucrez de acasă. Am coborât într-un suflet să merg la blocul femeii să o recuperez pe Alexia. Mi-era groază de ce era în sufletul ei. Mi-era groază de ce era în sufletul lui tataie. Am luat-o în brațe, am liniștit-o. Tataie abia mai respira. La 80 de ani ai lui, a alergat preț de o stație ca să își recupereze nepoata. Între timp, a fost și el sunat, pentru a-l liniști și a-i transmite că fata e în siguranță, la blocul vecin.

Am tras aer adânc în piept, am liniștit copilul. Dar, eu fierbeam. Nu credeam că într-o lume civilizată se poate întâmpla așa ceva. Nu-mi venea să cred că, la semnele și țipetele oamenilor din stație, vatmanul nu a reacționat și și-a văzut de drum. Ca orice cetățean plătitor de taxe și beneficiar al serviciilor publice, am decis să iau atitudine. În primă fază, am povestit pățania pe Facebook. Reacțiile oamenilor nu au întârziat să apară. Mulți au povestit cum au trecut și ei prin episoade neplăcute cu cei care conduc mijloacele de transport în comun.

Foarte mulți m-au îndemnat să fac reclamație la RATB, dar și la Primăria Municipiului București. Ceea ce intenționam și eu să fac. Așa că am căutat un număr de contact la RATB. Am primit unul de la un fost coleg de breaslă. Am sunat. La capătul firului a fost un domn foarte amabil și foarte intrigat de cele întâmplate. Mi-a spus ce să fac, pas cu pas:

să trimit o sesizare la adresa info@ratb.ro

să spun pe ce linie de tramvai s-a produs incidentul

cu aproximație, să precizez ora la care s-a produs incidentul

să precizez în ce direcție se deplasa tramvaiul 1

să descriu cât mai detaliat ce s-a întâmplat

dacă aveam indicativul tramvaiului

Am trimis aceeași sesizare, cu toate datele solicitate, și la Primăria Municipiului București, la adresa  găsită pe internet: relatiipublice@pmb.ro.

Nu după mult timp, am văzut că povestea mea a fost preluată de mass media. Primul link pe care l-am primit pe Facebook de la cei care au comentat la postarea mea a fost către știrea de pe Mediafax. Apoi, mesajele cu preluarea relatării mele au început să curgă. Am primit multe solicitări de la reprezentanți ai mass media, interesați să preia informația. Pentru că eram presată de timp să îmi termin treaba la job, singurii cărora am acceptat să le vorbesc au fost cei de la Observator.

Între timp, notificările pe Facebook veneau ca o avalanșă. Comentarii la postarea mea, mesaje private. Reacții de toate felurile. Șocul meu a venit când am văzut ce scriau colegii respectivului vatman. Am ignorat greșelile lor gramaticale și lipsa de logică din unele afirmații. Violența lor verbală, mentalitatea lor m-au șocat profund. O atitudine de genul, ”băi, voi, călătorii, sunteți sclavii noștri, noi facem ce vrem și vă tratăm cum vrem. Nu vă convine, mergeți pe jos”. Mesaje de genul ”poate a avut și vatmanul o zi proastă, și tu te-ai trezit să faci scandal”.

Am primit tot felul de amenințări, cu procese pentru că i-am stricat imaginea vatmanului, cu Protecția Copilului, că am lăsat copilul în grija unui ”moș senil”, sau chiar amenințări cu moartea. Pentru ce? Pentru că am luat atitudine… Și pentru că am îndrăznit să reclam un coportament nepotrivit. Sau pentru că am ales să nu răspund mesajelor malițioase și, prin asta, vezi Doamne, mi-am recunoscut vina. Vina că, de fapt, scopul meu este acela de a defăima o instituție și oamenii care lucrează acolo.

În comentariile lor, susținătorii vatmanului mi-au atras atenția în ce condiții vitrege lucrează ei. Că autobuzele și tramvaiele sunt vai de ele, că la ultima ușă a tramvaiului nu e vizibilitatea bună… Sau că ei nu pot sta după fiecare moș sau întârziat cu ochii în telefon, că au un timp de parcurs. Înțeleg că există un timp în care trebuie să își facă traseul, dar asta nu e o scuză pentru a strânge oamenii cu ușa. La fel, înțeleg și am văzut și eu că sunt călători enervanți, reclacitranți, necivilizați.

Dar, oameni buni, dacă vehiculele pe care le conduceți nu vi se par sigure, cereți conducerii să le schimbe. Nu vă certați cu călătorii din acest motiv. În loc să pierdeți timpul sărind la beregata celor care fac reclamații, mai bine v-ați concentra pe a cere condiții mai bune de muncă. Dacă aveți călători care vă enervează, nu le răspundeți cu aceeași monedă. Și eu, la job, am avut și am de-a face cu oameni enervanți. Dar nu le răspund cu aceeași monedă. Am evoluat. Nu mai suntem în preistoric să ne dăm unii altora la cap pentru a ne susține punctele de vedere.

Eu, dacă o comit grav la muncă, sunt dată afară. Nu se mai pune problema, vai, săraca, a greșit, a avut o zi mai proastă. Am greșit, plătesc. Trebuie să îmi asum responsabilitatea. Da, sunt și călători necivilizați. Dar asta nu înseamnă să fim toți tratați în bătaie de joc.

Am mai fost acuzată că sunt o mamă iresponsabilă pentru că am dus copilul la un spectacol în ziua incidentului. Ar fi trebuit să stau acasă, să am grijă de ea, nu să merg la distracție. Spectacolul Zurli din seara incidentului a picat la fix pentru copilul meu. A fost exact ceea ce ne trebuia pentru ca ea să se relaxeze, să treacă peste șocul acelei zile. Da, am dus-o la spectacol, în loc să stăm acasă să ne plângem de milă. Și dacă nu era acel spectacol, aș fi dus-o la film, sau la o înghețată. Aș fi mers oriunde cu ea, numai să o fac să zâmbească, să fie fericită.

Zecile de mesaje în care oamenii îmi povesteau întâmplările nefericite prin care au trecut cu transportul în comun, rugămințile unora de ”a face ceva” pentru a se pune capăt acestui comportament m-au determinat să lansez o petiție. Una în care oamenii să povestească prin ce au trecut. Scopul: acela de a arăta că nu e un caz izolat cel care mi s-a întâmplat mie. Este un mod de a atrage atenția că trebuie schimbat ceva, și nu un mod de a da de pământ cu angajații, sau de a-i da afară.

De exemplu, în țările civilizate, astfel de comportamente sunt aspru taxate de către angajatori. În acest fel, niciunui șofer de transport în comun nu-i mai dă mâna să se poarte ca un stăpân al călătorilor. O româncă din Anglia mi-a povestestit pățania ei cu transportul în comun din UK și mă întreb cât de departe suntem noi de această formă de… civilizație, de normalitate.

”Am vrut să urc în autobuz și, după câteva cuvinte, șoferul mă întreabă de unde sunt, că nu am accent britanic. “Din România”, am spus. Șoferul s-a schimbat la față și a zis că nu am voie în autobuzul lui. Fără alte explicații, a plecat. Am făcut reclamație. A fost dat afară instant și i s-a mai reținut o parte din ultimul salariu. Acasă, am primit o scrisoare oficială cu scuze și mă întrebau dacă vreau daune morale pentru șocul suferit“.

La 12 zile de la pățania noastră, alți părinți s-au trezit… strânși cu ușa.

Incidentul mi-a fost semnalat pe Facebook. Am luat legătura cu tatăl care a povestit întâmplarea și i-am spus care sunt pașii de urmat pentru a reclama acest incident. Reacțiile și limbajul multora lasă de dorit… Le puteți citi, iar concluziile vă aparțin.

În concluzie, dragi angajați ai transportului în comun, nu ne mai închideți ușile în nas! Sunteți răspunzători de siguranța noastră, nu stăpânii noștri! Vă plângeți de călători… Sunt și călători deranjanți, așa este, DAR obligația voastră,  în calitate de angajați ai unui serviciu public, este  să vă purtați civilizat cu cei pe care îi transportați! Vreți respect, purtați-vă respectos.  Nu uitați că  sunteți plătiți din taxele celor pe care îi transportați!  Sunteți și voi părinți,  înainte de toate, aveți și voi bunici. Nu mai închideți ușile în nas călătorilor. În primul rând,  pentru că nu e politicos. 

Am auzit de nenumărate ori că vrem să avem o țară ”ca afară”. O putem avea, dar, pentru asta, trebuie să avem mai întâi oameni ca afară. Oameni civilizați. Oameni care să nu mai închidă ochii, să le fie frică să ceară să li se respecte drepturile. Să nu mai funcționăm după principiul ”Lasă, mă, că merge și așa”. O țară ca afară vom avea atunci când ne vom purta civilizat cu toții, de la mic la mare.

Dacă ți-a plăcut (sau nu) ce-am scris, mi-aș dori foarte tare să mi-o spui. Cu un mic comentariu, cu un share, cu un like… Mă găsești și pe Facebook și pe Instagram. Iar dacă vrei să fii la zi cu postările mele, poți introduce adresa ta de e-mail acolo unde scrie ”Abonare  via e-mail”. Eu îți mulțumesc frumos că ai intrat pe blog și te mai aștept cu drag.