Parentingul vieții și un pumn mare de calmante pentru nervii mei!

Nimeni nu te poate pregăti pentru ceea ce urmează, după ce vezi că testul de sarcină este pozitiv. Nimeni nu-ți poate spune dacă vei avea sau nu nevoie de calmante pe parcurs. Cert este că, din păcate, din toate direcțiile ți se pune în fața ochilor un tablou idilic al vieții de părinte.

Reclame cu familii fericite, zâmbind cu gura până la… ceafă. Copii zâmbitori și ascultători, părinți fericiți și odihniți. În filme, așișderea! Ce minunată e viața cu 1, 2, 3 sau Dumnezeu cu mila câți copii. Și Facebook-ul e plin de fotografii și mărturii despre câââât de faină, amuzantă, relaxantă, revelatoare e viața de părinte, cu un copil musai minune: cuminte all the time, deștept (la granița genialității sau dincolo de ea), politicos, sociabil… Ce să mai, totul numai lapte și miere.

Ici-colo mai aprare câte o mărturie ce sparge acest tipar. Doar că acestea nu sunt prea dese. Sunt persoane care se încumetă să mărturisească ba că mai ridică tonul la copil/copii, ba că aplică o pedeapsă, sau că a lăsat copilu’ cu X și a fugit în lume pentru câteva minute/ore doar pentru a-și auzi gândurile și a se reîncărca. Iar când își deschid sufletul spunând acestea, sperând că vor găsi susținere, alinare, vorbe bune… ghinion, de cele mai multe ori sunt puse la zid: ”Ce fel de părinte ești tu dacă nu ești capabil să te sacrifici pentru copilul/copiii tăi?”, ”Cum să pui nevoile tale mai presus (chiar și pentru o singură dată, să zicem)?”. Iar lista cu astfel de observații e luuungă!

Înțelegeți voi ce vreau să spun. Sunt convinsă că mulți dintre voi, părinții, ați trecut prin această etapă. Că fiecare dintre voi a simțit nevoia, măcar o singură dată, să pună pe pauză viața de părinte. Pentru că… oboseală, nervi, stres, griji… Eu cred că, indiferent cât de calm, calculat, cumpătat, deschis la minte ești, viața de părinte tot te aduce, la un moment dat, în situația în care ți-ai dori să iei un calmant. Un pumn de calmante. Ori chiar mai multe. Și, de când cu școala asta online, nervii și răbdarea părinților sunt puse la grea încercare.

Să vă dau un exemplu

 Un caz concret de moment în care am visat la acel pumn cu calmante, pentru că incantațiile de invocare a zenului nu m-au mai ajutat. Bun. Începe școala online. Intru în aplicația Alexiei, să văd ce fișe trebuie să descărcăm și să printăm. Asta pentru că domnișoara a descărcat și printat pe sărite.

• Pe asta ai printat-o?
• Ia să văd? Dă la pagina X… Hmmm, cred că nu. Sau da.
• Verifică, te rog.
• Uuunde vrei să verific?
• În teancul de hârtii printate de tine.
• Păi, pe unele le-am pus în biblioraft, pe altele le am în sertar.
• BUN! Adună-le pe toate, fă-le teanc și hai să le luăm pe rând, să verificăm ce ai și ce nu.
• De ce să mă mai uit la alea pe care le-am scos, deja?
• Ca să vedem ce ai, deja, și ce mai trebuie.
• Dar ți-am zis că știu ce am imprimat.
• Bine, atunci imprimă-le și pe celelalte.
• Nu mai știu care sunt.
• #@^%%@$$#^@ Atunci, hai să le descărcăm pe toate și le punem în foldere, cu denumirea materiei.
• De ce să le pui așa?
• Ca să le ai organizate. Faci un folder cu data. În el pui foldere cu denumirile materiilor și le pui așa, organizate.
• De ce, că eu le știu, oricum?
• CĂ AȘA VREA MĂ-TA! (doar am gândit-o p-asta, nu am și zis-o!)

Le-am luat bătrânește, asta are, asta n-are și am printat eu. Pe ea am pus-o să stea pe scaun lângă mine, să vadă cum fac, să bage la cap. Să tacă și să se uite. S-a uitat. Dar nu a tăcut. M-a tocat! Știu, greșeala mea, cine m-a pus să mă bag, nu? Dar, deh, rolul de părinte îndrumător, bla, bla, bla…

 Un alt exemplu – desenul vieții

La asta cu desenul, dacă aș fi avut în casă, zău că aș fi luat o tonă de calmante! Și, când mă gândesc, că asta e doar 0,1% din ce poate ea să facă… Pentru că ea vrea mereu să aibă ultimul cuvânt – indiferent de stuație. Deh, e zodia Taur, căpoasă…

Se dă tema: desenează un ochi. Sugestia profesoarei: uită-te cu atenție în oglindă la ochiul tău și desenează-l, respectând detaliile.

• Nu pot să și desenez să și mă uit în oglindă.
• De ce, Alexia?
• Pentru că nu am oglindă la birou.
• Ah, și, dacă nu e mură-n gură, la botul calului, ce faci? Gata, renunți? (Deja eram capsată de la episodul anterior, cu printarea fișelor de lucru)
• Dar e greu să desenezi un ochi. Nu pot să-l fac atât de mic. Și nu am cum să-l văd, că nu am oglindă, ți-am zis!
• Dar în desenul dat exemplu de doamna, ochiul e mic?
• E mare.
• Păi, vezi…?
• Nu, că ăla e un exemplu. Dar a zis să desenez ochiul meu. Care nu e mare, cât o foaie.
• Desenează-l cum poți și gata. (Am zis să închei aici subiectul, înainte de a porni războiul nervilor)
• Tu nu auzi că nu am cum să mă uit și să și desenez?
• Nu, zău? Moment în care iau un A4, un creion și merg la oglinda de pe șifonier. La un pas de birou. Ia, uite, Alexia, ce să vezi? Mă uit în oglindă și desenez. Fac conturul ochiului aici, la oglindă, apoi, detaliile, la birou. Nu se poate, nu? Și, ghici, ce, pot să-l fac și mare, și mic. Că e un desen. Și profa vrea doar să îmi exersez abilitățile la desen, nu că e mare sau mic ochiul vieții. (Recunoaște careva nivelul de irascibilitate de aici?)
• Mrrr, mrrrr, brr, pffff… (sunetele ei intraductibile)
• Uite, astea sunt genele. Conturul ochiului, pupila, irisul, cristalinul. Uite, punctul ăsta mic din mijloc e negru. Mereu e negru. Apoi, vine irisul, care, la mine, e maro închis. La tine vezi tu ce culoare are. Asta e partea albă. Mereu albă. De preferință albă.
• Dar la tine e și cu roșu.
• Da! Că mi s-a urcat sângele de nervi… @#$%^*&^^@^#
• Și eu trebuie să fac doi ochi.
• Da, ai doi ochi, dar doamna a zis la singular! (Deja, în mine, se declanșase un cutremur de 123456 grade pe Richer)
• Da. Dar eu trebuie să fac câte un desen pentru fiecare culoare de ochi pe care o am.
• Adică?
• Păi, acum sunt verzi. Dar se fac și căprui. Și dacă în ziua în care doamna mă vede am altă culoare de ochi decât cea din desen?
• Ce are?
• O să spună că nu am desenat ochii mei.
• Ete na! Ea doar vrea să vadă dacă observați detaliile și puteți desena cât mai aproape de realitate. Care cum poate, firește. Așa, cine știe, poate sunt copii care vor descoperi că se pricep bine la desen.
• Și eu ce culoare să fac? Că ochii mei sunt schimbători?
• Culoarea pe care o ai acum, când desenezi. Și am plecat, că nu mai puteam de draci!

Și… poate mai mult de atât

Și a făcut tema la desen. Vreo trei desene. Niciunul, dar NICIUNUL nu avea culoarea ochilor ei! Mișto, de altfel, variantele ei. Asta e cea trimisă la școală:

Dar spumele mării cine a făcut? Cui i-au ieșit ochii ca la melc de nervi?

Acum, privind la rece (atât cât pot) toată nebunia asta, da, e funny. Atenția ei la detalii e bună. Câteodată. Dorința ei de perfecțiune e bună și ea. Când nu e dusă la extreme. Faptul că se blochează atât de ușor, că își pune atât de repede frâne, astea nu-mi plac – aici mai am de lucru cu ea, la capitolul încredere.

Cele de mai sus sunt doar două exemple din ce ni se întâmplă nouă zilnic cu Alexia. De N ori pe zi – cine mai numără situațiile de genul? Uite-așa, tocat mărunt-măunt-mărunt zi de zi de zi! Și, cică, viața de părinte e numai un râs, o distracție, o veselie… O fi, dar nu știu la cine, zău! Și, da, din când în când, avem nevoie de o pauză. Și/sau de calmante. Pentru că nervii ne sunt întinși mult prea mult câteodată… sau mai des.

Mă poți urmări și pe FACEBOOK, pe INSTAGRAM, dar și pe YOUTUBE (unde te aștept să dai Subscribe).

Te poți abona la NEWSLETTER și vei primi, o dată pe lună, un e-mail de la mine cu o parte dintre articolele publicate.

Eu îți mulțumesc frumos că ai intrat pe blog și te mai aștept cu drag.