Of, voi, ”alea” cu copii!

Nu ştiu de ce, pentru unii, noi, cei care avem copii, suntem un fel de babau de care restul lumii trebuie să se ferească. Suntem ”ăia care au copii”, ”ăia” care trebuie evitaţi, pentru că, unde sunt plozi, e gălăgie, e mai rău ca-n iad! De atitudinea asta m-am lovit de câte ori am ieşit la terasă cu copilul, dar şi zilele trecute, când am mers cu alte trei mămici şi copiii lor din dotare într-o excursie. În acelaşi autocar cu noi au avut ”nefericirea” să se afle şi alte persoane, neposesoare de copii, după atitudinea lor. Nu de puţine ori am simţit în ceafă privirile de killeri ale celor din partea din faţă a autocarului, nu de puţine ori i-am auzit cum au oftat, chipurile în surdină, şi se dădeau de ceasul morţii că nu aveau parte de linişte din cauza unor plozi nestăpâniţi de mamele lor iresponsabile, care nu puneau biciul pe oamenii în miniatură şi-i lăsau să ţopăie, că chiţăie, să râdă zgomotos sau chiar să plângă. Of, Doamne, cum de au avut copiii aceia tupeul, neobrăzarea să le tulbure feng-shui-ul? Zău aşa! Ar fi trebuit puşi la zid, biciuiţi sau să se arunce cu pietre în ei, în copii, dar şi în mamele lor, inconştiente, care-i lăsau de capul lor! Toate astea în condiţiile în care respectivii copii, 5 la număr, chiar au fost cuminţi, chiar nu au fost nişte diavoli tazmanieni care făceau precum cel din desenele animate. Da, au vorbit, au râs, au mai ridicat tonul pe ici pe colo, s-au fâţâit de pe un scaun pe altul (dar nu mai departe de noi, mămicile, deci nu au ajuns lângă scaunele deranjaţilor). Însă, per total, chiar au fost ok! Dar, mă rog, după privirile şi sunetele scoase de ceilalţi, copiii ar fi trebuit să se poarte precum scaunele din autocar, adică să fie de mobilă, să fie muţi şi neclintiţi.

Nu înţeleg de ce unii se dau de ceasul morţii când trebuie să stea în preajma unor copii. Cum am rămas ultimii din grupul nostru care au intrat în rândul părinţilor, e lesne de înţeles că am mers în concedii şi am petrecut numai printre părinţi şi copiii aferenţi. Unii dintre ei au fost destul de zgomotoşi, alţii foarte insistenţi, deh, ca orice copil, până la urmă. Dar nu-mi amintesc ca eu sau Tibi să ne fi strâmbat vreodată la auzul gălăgiei produse de copii. Nici când la terasa, cârciuma sau banca din parc unde eram noi se afla cel puţin un copil plângăcios, ori zgomotos. Am înţeles şi acceptat realitatea: unde sunt copii, e şi gălăgie, unde sunt copii e şi forfotă. Nu-mi amintesc să mă fi uitat vreodată urât la copilul vreunui prieten sau chiar la părinţii lui pe motiv că au adus plodul mai mult sau mai puţin plângăcios lângă mine. Nici măcar în cazul copiilor care, invariabil, plângeau la fiecare întâlnire. Ba chiar, în astfel de situaţii, începeam să mă maimuţăresc, să mă pun la mintea copilului şi să ne jucăm. Uneori a mers figura, iar copilul se liniştea, alte ori nu. Îmi amintesc că unul din copiii din gaşca noastră, până pe la 4 ani, era precum Alexia: nu-i intrai în graţii când i se punea pata şi până ce părinţii nu-i satisfăceau cerinţele, nu se oprea din urlat. La vremea aceea îi priveam cu milă pe bieţii părinţi care, vizibil, erau epuizaţi şi disperaţi că nu apucau şi ei să se bucure de câteva clipe plăcute în compania prietenilor, la “un pahar de vorbă”. Dar nu i-am blamat, nu am adoptat acea atitudine gen “iar vin cu noi ăia cu plodul plângăcios”. Sinceră să fiu, mi se pare, şi sper să nu exagerez, lipsă de bun simţ din partea celor care scot flăcări pe nas atunci când în preajma lor se află copii. Da, unii vor spune, “Dom’le, am ieşit să mă relaxez, nu să-ţi aud copilul orăcăind sau să-mi alerge pe sub nas!”. Însă, la fel pot spune şi eu “Am ieşit să mă relaxez, nu să mă enervez când îţi văd faţa îmbufnată!”. Până la urmă e loc pentru toţi pe lumea asta. Până la urmă şi noi, părinţii avem dreptul să ieşim în lume, şi nu trebuie să ne închidem într-o rezervaţie, cu plozii noştri deranjanţi, doar pentru că “ăilalţi” nu suportă sunet sau chip de copil în preajma lor. Şi pe mine mă deranjează să văd piţipoance cu fustele deasupra fundului, împopoţonate mai ceva ca sorcovele, cu unghii atât de lungi că mă întreb cum se mai pot spală cu ele, dar nu încep să scot flăcări pe nas, nu mă uit urât la ele că stau lângă mine, aşa cum se întâmplă cu cei care se uită urât la noi, părinţii, că am avut tupeul să ne aşezăm lângă ei.  Şi, dacă stau să mă gândesc, nu de puţine ori am nimerit la o terasă sau în metrou lângă adulţi mai zgomotoşi şi mai enervanţi decât copiii. Unde s-a putut, am plecat de lângă ei, unde nu, asta e, ghinion. Până la urmă, cred, totul ţine de eucaţie şi de bun simţ. Pe care unii le au.

UPDATE 1

O persoană dintr-un grup de mămici de pe Facebook mi-a dat peste nas legat de această postare. Cică totul ţine de educaţia copilului. Deci, până la urmă, tot copilul e de vină… Sau, mai bine zis, noi, părinţii, că suntem nişte proşti şi nu ştim să ne educăm copiii… Deci, mai bine, să fim închişi în rezervaţie, zic!

Şi apropo de expresia asta “Ţine de educaţia copilului”, care mi se pare o tâmpenie! Copiii pot plânge din varii motive. O ştiţi cu toţii. Dacă totul ţine de educaţia copilului, înseamnă că eu, părintele, mi-am educat prost copilul meu de nici un an, cu care am ieşit la terasă, şi care se pune pe un plâns isteric pentru că îi e foame. Iar dacă îndrăznesc să îmi alăptez copilul la acea terasă, vai de capul meu! Nici nu îndrăznesc să îmi imaginez ce e la gura şi în mintea celorlalţi. Tot prost crescut e şi copilul meu care orăcăie că s-a fript cu pizza, sau că s-a lovit de masă, sau care plânge că l-a speriat nenea X de lângă masa noastră! Nu? Ce să mai, din start, copiii sunt prost crescuţi pentru că au reacţii fireşti pentru nişte… copii. Dar adulţii dace înjură la mese, care mă poluează fonic, care se poartă ca nişte melteni nu sunt prost crescuţi. NUUUU!

Da, sunt şi copii cărora le spui de N ori să stea locului, că vrei să îţi bei în linişte sucul, berea, apa plată sau ce-oi avea tu în pahar. Dar copilul ăla face aşa din varii motive: s-a plictisit, vrea să-ţi atragă atenţia, simte nevoia să fie băgat în seamă, vrea să se joace, sau, pur şi simplu, nu-i place acel loc. Da, sunt şi copii care orăcăie, dar şi adulţi care de la primul sunet al copilului se dau de ceasul morţii, că, vai, nu mai suportă, deşi acel copil chiţăie de doar câteva secunde. Iar tu, dacă vrei să pleci, nu o poţi face instant, ca să nu mai deranjezi urcehile sensibile ale celorlalţi. Căci trebuie să aştepţi chelnerul-meld să-ţi aducă nota de plată.

Mă rog, sun N variante, N situaţii în care se pot face N lucruri. Dar, spre deosebire de cazurile cu copii din categoria “Denic, persicol public” copiii cu care am mers la Braşov au fost chiar cuminţi-cuminţi, şi tot au fost oameni care s-au dat de ceasul morţii doar la ideea că vor împărţi autocarul cu nişte copii mi mame nenorocite care îşi cară plozii pe drumuri. Or, eu asta detest!

UPDATE 2

O altă reacţie de pe Facebook la această postare m-a uns pe suflet.Citiţi şi voi şi zău că îmi veţi da dreptate şi veţi spune “Adevăr grăieşte!”. Autoarea este Simona:

“Deşi copiii de care povestiţi voi sunt mai mici, să zicem până la vârsta grădiniţei, copiii energici nu se limitează doar la această vârstă. Lucrez cu copii între 6 şi 18 ani, în cadrul taberelor mele şi de foarte multe ori am fost avertizată că “mă leg la cap fără să mă doară” cu unii copii răi, obraznici, needucaţi şi de nestăpânit. Nu e chiar aşa! Depinde foarte mult de atenţia pe care le-o dai, de activităţile pe care le au ca să le umple timpul, de modul în care vorbeşti cu ei şi de modul în care îi respecţi. Nu e doar teorie. Atitudinea părintelui, interesul pe care îl arată faţă de copil, modul în care i se adresează poate influenţa atitudinea copilului. Din păcate, suntem prea obosiţi ca să ne controlăm propria noastră atutidine, prea nervoşi de la serviciu, prea încrâncenaţi în ceea ce facem ca să gândim înainte de a acţiona în relaţia cu copilul. Recomandarea mea este aceea de a nu mai pune etichete copiilor (rău, agitat, nervos), ci de a căuta să înţelegem nevoile lor. În fond noi, părinţii, suntem cei care ne cunoaştem cel mai bine copilul, cei care îl putem modela în funcţie de propria lui personalitate”.

15 Comments

  1. Unora pur si simplu nu le plac copiii, nici cand ii au nu le plac. Daca iti plac copiii, iti place orice copil, nu numai al tau. Pe mine nu m-au deranjat chiraielile nici cand nu-l aveam inca pe al meu. Imi plac pentru ca mi-aduc aminte de propria copilarie si pentru ca inseamna viata si bucurie.

  2. Foarte bine spus! Bravo! Când merg spre Grecia cu autocarul peste 30 de ore trec uneori prin aceeași stare cu puiul meu! De parcă alții nu au fost copii altă dată…Ne mai scot ei din pepeni, dar tot copii dulci rămân! Deci…când plătește cineva un bilet într-un autocar public…se expune riscului, conștient sau inconștient, să împartă autocarul și cu alți pasageri, indiferent de vârstă și statut social! Pentru unii copiii, țiganii și persoanele prost îmbrăcate ar trebui date jos și doar clasa…socială care le echivalează așteptările să urce în autocare!

  3. Stai linistita. Cand vor avea copii lor nu vor mai spune asemenea lucruri.

  4. Cristina, daca se anunta unde sunt aia de se deranjeaza usor, sa stii ca ma ofer sa merg eu cu picii sa ii “linistesc”. Cred ca nu or sa mai iasa o perioada din casa! :))

  5. Sunt oameni si oameni. Si copii si copii. Tot ce pot sa spun eu e ca am trei copii ce manifesta trei caractere total diferite. Si pe bune ca eu si sotul meu i-am crescut in aceeasi familie si cu aceeasi educatie!

  6. Din pacate este trist dar adevarat. Sa nu mai spunem de cat de greu le este unor mamici cu copii mici la locul de munca (nu pot sa isi ia liber, trebuie sa stea peste program etc) sau sa isi gaseasca un loc de munca. Pentru simplul fapt ca ai un copilas acasa poti sa auzi replica “Din pacate nu corespunzi cerintelor”. Si vad ca din pacate, aceasta mentalitate de a considera mamicile cu copii mici “caz special” este tot mai intalnita.

  7. Se vede ca acei oameni nu au copii. Pai ce educatie poti sa ii dai unui copil care nu intelege ce ii zici si nici nu vorbeste inca? Si intr-un autocar ce activitate ar putea copilul sa aibe sa nu se plictiseasca? E normal ca incearca sa se distreze cum poate si daca nu il lasi atunci devine marait. Dar acest tip oameni nu or sa inteleaga niciodata

  8. Să dăm şi un exemplu. Din când în când, mai vin la mine în vizită anumite rude, care aduc şi 3-4 copii după ei. Ok, ok, nu am spus că mă deranjează că vin cu toată şatra … mă deranjează ca şatra nu este educată! Unu’ plânge, altu’ vrea să mănânce, altu’ vine în camera mea..ah, enervant!

  9. aveam de gand sa vin si eu cu cei mici, dar a aparut ceva si am plecat in directie opusa
    acum chiar imi pare rau ca nu am fost pentru ca tare as fi vrut sa vad si eu cine e asa “cizelat” si cum i se pare drumul alaturi de niste copii care vor doar sa se simta bine
    pupici nazdravanei tale 🙂

  10. Cristina, sincer, ceri prea mult de la lumea asta lipsita de bun simt. spun si eu ce a spus Ina pe FB, prima parte – nici mie nu-mi placeau copiii cand nu avem copil. pentru mine, copil insemna ceea ce am fost eu pentru tata si mama – un motiv destul de prost pentru a nu divorta, asa ca ne-am chinuit cu totii, deci un copil oriunde aparea era… o porcarie.
    dupa ce am avut copil, am avut si un principiu: cum eu nu voiam sa fiu deranjata de alti copii, nici al meu sa nu deranjeze pe nimeni. il luam peste tot pe unde stiam ca ar fi acceptat, in rest… acasa sau in aer liber, doar noi.
    nu mi-a placut cand *raii* il shashaiau, ca ii deranja, desi el era asa de cuminte.
    dar a trebuit sa indur totul pentru ca asta e mersul lucrurilor – nimeni nu iubeste copilul meu plangacios sau mofturos (zic si eu!), in afara de mine! cand te obisnuiesti cu gandul, nici nu-ti mai pasa de privirile lor.
    pana la urma, de ce-ti vei aduce aminte peste ani? de privirile lor din ceafa sau de bucuria copilului?
    p.s. oricum, si ceafa lor va incasa priviri cand vor deveni parinti sau deja e tabacita de cat au indurat cand erau parinti (si nu au invatat nimic!)… 🙂 sau cel mai dur… vor suferi ca nu au si ei ghemotoace pentru care sa indure privirile din ceafa.

  11. Uite sa-ti explic cum sta treaba cu atitudinea fata de copiii galagiosi din excursii, restaurante, terase etc: atata timp cat copilul nu este excesiv de galagios, totul este ok, nu deranjeaza prea mult. Problema este ca parintii intotdeauna subestimeaza cat de vocal/tipator/enervant este propriul copil! Oamenii care se uita urat la niste copiii care plang in disperare, tipa, urla etc, nu sunt oameni carora nu le plac ocpiii, ci sunt oameni care sunt realmente deranjati de decibelii pe care ii scoate copilul tau! Dar tu, ca parinte, tinzi sa subestimezi nivelul decibelilor propriului copil. Asa ca cel mai bine ar fi sa te asiguri ca, in public, copilul tau este cat mai putin zgomotos cu putinta. Asta din bun-simt fata de oamenii din jurul tau.
    Parintii trebuie sa inteleaga ca, pentru straini, copiii lor nu reprezinta niste ‘minuni’ carora li se permite orice. In public, copiii trebuie sa se comporte dupa niste anumite reguli, exact ca si adultii (evident suntem toti ceva mai ingaduitori cu copiii, mai ales copiii mici, dar totul are o limita).

  12. Cum a spus si maria..numai ca unii copii pe cuvant de nu-ti vine sa le mai dai cate o palma la fund.Majoritatea copiilor din ziua de azi sunt prea alintati, exagerat chiar..nu zic ca sunt de acord cu bataia.Dar cum spuneau batranii ‘bataia e rupta din rai’ una la fundulet,putina pedeapsa si vor fi niste ingerasi.Educatia incepe in cei 7ani de acasa iar ca mame oricum copilul va fi mereu prea mic sa il pedepsesti..sau sa il inveti ca nu e frumos sa bage degetul in nas :)))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close
Scroll Up
%d bloggers like this: