Oameni şi câini

A trecut ceva vreme. Lucrurile par mai liniştite acum. În sensul că nu mai e isteria aceea media cu Ţşpe cazuri pe minut de oameni agresaţi de câini, cu patrupede ucise cu bestialitate sau chiar arse de oameni. Am aşteptat să treacă nebunia, isteria aceea de moment când s-a vorbit şi urât, şi frumos despre “cazul copilului sfâşiat de câinii din parcul Tei“, dar şi despre ce a declanşat acesta. Din păcate, nu e primul caz de gen, şi, tot din păcate, nici ultimul. Nu cred că se va rezolva problema câinilor fără stăpân de pe străzile şi uliţele patriei. Că aşa suntem noi, românii, ne agităm, ţipăm, urlăm, arătăm cu degetul, aşteptăm să facă cineva ceva, dar, într-un final, totul e dat uitării şi nimeni nu mai face nimic. Asta până la un alt caz similar. Şi iar urlăm, iar ne agităm, aleşii iar se fac că ne ascultă şi ne rezolvă problemele. Apoi tăcere, uitare… Şi tot aşa jucăm acest ţurai-ţa.

Ca mamă, mi s-a rupt sufletul când am auzit ştirea, când am citit, atât cât am putut citi, despre acest caz. Mi s-a rupt sufletul de copilul acela, de fratele lui, care e marcat pe viaţă pentru că a văzut totul, de părinţii şi bunica lui. Ca iubitor de animale, mă doare când văd isteria, vânătoarea de câini iscată. Când văd până unde s-a ajuns: să fie otrăviţi câinii, arşi de vii, omorâţi cu bestialitate. Nu, nu sunt de acord ca străzile noastre să fie ticsite de câini fără stăpân, nu-mi place să fiu lătrată ameninţător de vreun blănos care îmi arată fioros colţii lui, gata să mă sfâşie doar pentru că am trecut prin faţa lui. Nu-mi place sentimentul de frică pe care-l încerc la vederea unei haite de câini. De altfel, eu nu aveam sentimente d-astea. Treceam pe lângă câini nepăsătoare. Nu am avut niciodată incidente cu maidanezii, ne ignoram reciproc. Asta până acum vreo doi ani, când mă duceam să-mi iau copilul de la creşă şi şeful unei haite pe lângă care treceam zilnic s-a gândit el, în mintea lui de sac de purici, să se dea la mine. Apoi ceilalţi l-au urmat. Toate astea în faţa porţii creşei Alexiei. Noroc cu un părinte care venea cu maşina şi s-a apropiat cu viteză de ei, claxonând. S-au speriat. Dar nu mai tare ca mine. De atunci, de cum mă vedeau la distanţă, veneau spre mine ameninţător. Nici cu mâncare am reuşit să restabilesc relaţia noastră: aceea de ignorare reciprocă. Aşa că m-am gândit tot mai serios să îmi mut copilul de la acea creşă. Şi aşa am făcut.

Câinii de pe străzi nu au ajuns acolo din senin. Ci oamenii iresponsabili poartă vina aceasta. Aceia care şi-au luat căţei, dar, când au văzut că nu e aşa uşor cum pare la prima vedere să ai grjă de un animal, s-au gândit că mai bine se descotorosesc de el, aruncându-l în stradă. De vină sunt şi cei care, zic ei, fac un bine hrănindu-i pe cei fără stăpân, dar îi lasă în stradă, unde se înmulţesc ca şobolanii. Un adevărat iubitor, zic eu, l-ar lua acasă, i-ai oferi adăpost permanent, hrană, condiţii.

Vina o poartă şi cei care au cerut fonduri pentru castrarea maidanezilor, dar care şi-au băgat banii în buzunare, apoi au trimis câinii înapoi în stradă doar cu un cercel în ureche, nu şi cu operaţia de rigoare. Aceştia, fireşte, s-au reprodus în voie.

Noua lege a maidanezilor, care, vezi Doamne, presupune ca patrupedele fără stăpân vor fi eutanasiate dacă nu sunt adoptate în 14 zile de la săltarea lor, mi se pare apă de ploaie. În primul rând pentru că nu cred că au suficient spaţiu pentru cazarea maidanezilor. Apoi, pentru a pune lacăt la gura poporului, ei vor aduna acum, de ochii lumii, nişte câini, pe care îi vor omorî din prima, pentru că vor fi nevoiţi să le facă loc celorlalţi. Mai e un aspect: cei care vor fi adoptaţi, vor fi luaţi acasă tot de acel gen de iubitori de la distanţă, care vor câini doar la scara blocului, nu şi în casă, pentru că miros urât, pentru că le rod pantofii sau mobila, pentru că nu au chef să scoată câinele la plimbare de cel puţin două ori pe zi, pentru că un câine în casă i-ar strica “feng shui-ul”. Iar cei de la adăposturi nu monitorizează ce se întâmplă cu animalele adoptate. Cei care vin “să adopte” şi lasă patrupedele în stradă, nu sunt aspru amendaţi, astfel încât să fie descurajaţi să mai facă treaba asta.

În toată nebunia asta cu băieţelul omorât de câini, au sărit unii să arunce cu pietre în familia lui. În bunică, pentru că a avut tupeul să-l piardă pe copil, pe părinţi, că au avut nesimţirea să apară la tv după înmormântarea micuţului lor. Ce m-a uimit a fost că şi unii părinţi au pus la zid această familie şi aşa năpăstuită de soartă. DIn punctul meu de vedere, bunica nu are nici o vină. Până şi mie, cu toată vigilenţa mea (exagerată, spun unii), mi se întâmplă să o pierd pe Alexia din raza mea vizuală pentru câteva secunde. Darămite unei femei trecute de 50 de ani! Şi dacă bunica nu-l pierdea din ochi, şi se întâmpla să intre amândoi în acea zonă a parcului, finalul ar fi fost acelaşi. Acele bestii hămesite şi sălbăticite îşi apărau teritoriul. Eu cred că ele n-aveau ce să caute acolo din capul locului. Apoi faptul că părinţii şi bunica au avut puterea să meargă la TV să vorbească, din punctul meu de vedere, au o mare bilă albă. Asta pentru că, vorbind despre drama lor, s-au mai descărcat. Apoi, prin puterea exemplului, au tras un semnal de alarmă. Nimeni n-a pus-o la zid pe Angelina Jolie când a ieşit şi a povestit unui întreg mapamond drama ei, că şi-a tăiat sânii pentru a nu se îmbolnăvi de cancer. Când Alexandra Stan a ieşit în presă şi a spus că impresarul ei a bătut-o, a fost lăudată că, prin gestul ei, a arătat o faţă a show bizului necunoscută şi că, astfel, le va ajuta şi pe altele să ia aminte, să nu ajungă la fel. Dar pe părinţii copilului ucis de ce să nu-i felicităm pentru tăria lor? Trebuie să fii tare să poţi să ieşi public să-ţi spui durerea.

solo+ tazz
Alexia, plimbată ca o regină de doi “fioroşi” din rasa Staffordshire Bull Terier, Solo şi Tazz
Alexia si Solo
Alexia şi Solo, vara asta

Nu vreau să fiu prost înţeleasă. Iubesc animalele, felinele în mod deosebit. Dar şi câinii. Însă între viaţa copilului meu, al tău, al lui, al ei, al lor, şi câinii maidanezi, clar optez pentru copil.

Îmi plac câinii, dar cei crescuţi de oameni responsabili. De exemplu, la un anişor, fii-mea a făcut cunoştinţă cu Solo, un Staffordshire Bull Terier cu un look fioros, al prietenilor noştri, părinţi ai doi copii. Prima lor întâlnire s-a derulat la modul: Alexia l-a prins pe canapea, stând cuminte. S-a urcat pe el. Solo cuminte. L-a tras de urechi. Solo cuminte. Apoi s-a dus în faţa lui şi şi-a băgat mânuţa în gura lui. Recunosc, am înlemnit. Doar eu. Stăpânul m-a văzut şi mi-a spus să stau liniştită- În tot timpul ăsta fii-mea trăgea de limba lui Solo. Voia să o ia cu ea, dar nu şi câinele. Solo era cuminte. Văzând Alexia mea că Solo nu are nici o reacţie, pleacă de lângă el. Solo după ea, plângând. Mai voia joacă. Apoi Solo, şi tatăl lui, Tazz, au devenit cei mai buni prieteni ai Alexiei, pe care au şi tras-o cu căruţul, la munte. Şi azi, Alexia îl călăreşte pe Solo, îl trage de coadă, iar el e acelaşi mieluşel. Ăştia sunt câinii care-mi plac. Cei crescuţi în case, de şi printre oameni iubitori şi responsabili. Nu cei lăsaţi de izbelişte, nevoiţi să devină agresivi pentru a supravieţui.

alexia+Taz1 (1)
Alexia (aproape un an) şi Tazz (tatăl lui Solo)

 

Aş vrea mai puţini câini pe străzi, spre deloc. Dar nu-mi place vânătoarea asta declanşată de la moartea bietului copil. Am citit o ştire despre nişte maidanezi otrăviţi, ale căror leşuri lor au fost înşirate, demonstrativ, pe stradă. Sau cu acel căţel ars de viu. Nici asta nu mi se pare ok. E traumatizant. Nu aşa ne educăm copiii. Sunt copii iubitori de animale şi o astfel de imagine, clar i-ar marca. Totuşi, ne dăm fiinţe civilizate.

5 Comments

  1. Ai mei m-au intrebat ce e eutanasierea. Le-am explicat ca este un mod civilizat de a-i ucide, prin care nu simt nimic. Stii ce m-a intrebat la 8 ani? Atunci de ce unii ii omoara asa (na: decapitati etc)?
    Nici noi nu-i vrem pe strazi. Am patit-o de destule ori. SI depinde de noi ca lucrurile sa nu se linisteasca, pana vor fi adunati. La ritmul in care prind, 70 pe zi, se vor scurge cele 14 zile pana se umple adapostul. Sper doar ca cei bolnavi si declarati agresivi sa nu mai fie lasati… si la fel, nu vad de ce sa -i castreze inainte, daca tot nu-i infiaza nimeni. Doar ca sa aruncam bani aiurea…

  2. Cat de bine ai putut sa descrii situatia. Si mie imi plac cainii, am avut si eu acum ceva ani, dar asta nu inseamna ca trebuie sa mergem cu teama pe strada, sa ocolim “nevoile” lor care sunt peste tot ca sa nu mai zic ca ies cu copilul afara si il iau pe sus, urland de langa cainii care dorm pe langa bloc ca el vrea sa se joace ( iar joaca lui inseamna sa le dea cate o palma sau vreun picior ) si cum as putea sa ii explic eu unui copil de 2 ani ca asta nu e cainele nostru de la tara care sta sa ii faca el orice??? Oricum e clar ca nu o sa scapam de ei , au venit zilele trecute hinghierii sa ii ia dar dupa ce am observat metoda lor e foarte clar ca ei defapt nu vor sa ii prinda ca nu au unde sa ii duca. E foarte trist dar asta e Romania 🙁

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close
Scroll Up
%d bloggers like this: