speaker la digital parents talks. Foto: ParentingPR/Mihai Răitaru

O zi care începe prost nu e musai să se termine la fel. Debutul meu ca speaker

Speaker este acea persoană care vine în fața unui grup de oameni și vorbește pe anumite teme. E, cumva, ca la școală: elevii stau în bănci, iar profesorul le vorbește. Diferența este că speakerul interacționează cu publicul. Nu ca la clasă, când proful vorbește ca nebunul, de unul singur, iar cei din bănci stau cuminți, cu mâinile la spate, ascultă și nu au voie să comenteze. Sau acum nu se mai face așa la școală?

În cei peste 21 de ani de presă și cam 8 de blogging, am fost la tot felul de evenimente și întâlniri. Pe unele dintre ele le-am și organizat. Dar niciodată nu am stat în față. Știu că sunt emotivă, că încep să mă bâlbâi cumplit atunci când văd Nșpe perechi de ochi ațintite asupra mea. Așa că am lăsat treaba asta cu vorbitul în public pe seama celor care o fac cu brio.

Până acum. De data asta am zis: ”Fie ce o fi, trebuie să o încerc și p-asta. Trebuie să scap de teama asta a vorbitului în public”. Așa că am acceptat să intru în rolul unui speaker. Am acceptat din două motive:

  1. Publicul era format dintr-o gașcă mișto de oameni, pe care îi știam din online și din ofline
  2. Am fost rugată să vorbesc despre ceea ce știu și îmi place al naibii de tare să fac: blogging și presă.

V-am mai povestit eu pe blog că tot merg la Școala de Blogging. Se fac aproape doi ani de când Ana și Lavinia, de la Parenting PR, organizează aceste cursuri de Digital Parents Talks. Oarecum, mă simt de-a casei. Așa că, teama mea de a vorbi public nu a mai fost atât de mare la gândul că voi fi în fața grupului de bloggeri pe care îi știu de N ani.

Apoi, faptul că fetele m-au invitat să vorbesc despre ce ador să fac și fac de atâta vreme, a ajutat și el la învingerea emoțiilor. Așa că, mi-am zis eu, chiar nu avea cum să mi se întâmple să mă ia cu emoții și cu tremurat. Așa mă încurajam eu, de fapt. Pentru că, oricât de reconfortant era gândul că urma să vorbesc în fața prietenilor despre ceva ce fac cu mare drag, de fapt, emoțiile nu mi-au dat pace.

M-am pregătit temeinic, m-am documentat, am recitit cursurile din facultate despre tehnicile de redactare și alte chestii pe care le-am învățat la facultate. Am cerut bloggerilor să îmi spună ce își doreau să afle despre jurnalism și blogging. Ca să mă pregătesc, să caut răspunsuri, exemple. Pe scurt, să fiu un speaker care vine cu lecțiile făcute, nu să caut pe net în momentul întâlnirii.

În preziua Digital Parents Talks 15, aveam totul pregătit. Două pagini cu subiecte pe care să le abordez. Două pagini cu idei, scrise cu liniuță de la capăt, nu un discurs cap coadă! De griji, de emoții, nici n-am mai putut adormi. Am profitat de insomnie și am mai scris câte ceva pentru blog. Am mai editat niște poze, am montat două clipuri… Chestii d-astea. La ora două, noaptea, m-am aruncat cu forța în pat, deși nu-mi era somn. Dar, nah, trebuia să dorm, că doar nu era să debutez ca speaker cu cearcănele cât casa.

M-am convins cu greu să mă pun în pat. Am setat telefonul să sune la 07.45 și am așteptat, cu ochii închiși, să vină somnul. La ora 7 am deschis ochii și mi-am zis că mai puteam fura câteva minute de somn, că doar setasem alarma. Am adormit la loc. Tipic, nu? Am redeschis ochii la 08.30, în condițiile în care trebuia să plec de acasă la 9.00.

Doar nu voi rata prima mea experiență de speaker!”. Așa că, nu știu cum, în 30 de minute am ieșit pe ușă. Dușată, îmbrăcată, machiată, coafată. Am coborât 3 etaje și am constatat că nu aveam telefonul la mine. M-am întors. Am bătut la ușă, am trezit tot neamul, am intrat, am luat telefonul, am pupat copilul în zbor și am luat-o la fugă.

A început prost ziua, sper că nu va continua așa”, mi-am zis.

Dar a continuat. La metrou m-am împiedicat pe scări, apoi, am coborât din vagon fix în timp ce se închideau ușile. Deci, clar, N semne că urma să am o zi proastă.

În condițiile astea, emoțiile mele creșteau mai ceva ca prețurile din magazine. Am ajuns la ”locul crimei” prima 😉 Nu degeaba m-am grăbit, nu? Am ajutat, cât de cât, fetele la aranjarea sălii de la OK Center, apoi mi-am căutat de treabă pe-afară, cu fetele, la fumat. Am revenit în sala de conferințe fix când trebuia să începem discuția.

Una e să vorbești cu oamenii stând la aceeași masă, alta e să stai în fața lor, pe un scaun și să vezi cum atâtea priviri sunt ațintite asupra ta.

”Mai stau și pe scaunul ăsta înalt. La naiba, dacă mă apucă și tremuratul, cad cu el cu tot pe aici, că nici nu ajung cu picioarele la podea, să pot masca tremuratul”, îmi ziceam eu în gând.

Le priveam pe colegele mele ”de catedră”. Ana Nicolescu, la dreapta mea. Ana Maria Vasilache, lângă ea, și Ioana, aka Prințesa Urbană, la margine. Relaxate, zâmbitoare. Zâmbesc și eu, dar piticul din mintea mea îmi tot zicea ”O să te bâlbâi, o să te bâlbâi, o vei da în bară, ha-ha-ha”.

Ana Nicolescu a dat startul. A pus prima întrebare. Nici nu mai știu care a fost. I-am luat microfonul din mână și am început să turui. Mă gândeam că, dacă nu apucam să vorbesc eu prima, nici că aș mai fi fost în stare să deschid gura. Nu mai știu care a fost întrebarea, nici ce am spus. Știu doar că mă chinuiam să țin microfonul strâns, să nu se vadă cât tremuram.

Da, acum, la rece, știu că nu ai cum să maschezi tremuratul mâinii prin strângerea microfonului. Dar, fiți înțelegători.

După mine, a vorbit Ana Maria, apoi, Ioana, care a salvat situația. A spus că se simțea mai confortabil să vorbească fără microfon. Cum toată  lumea ne putea auzi și fără microfon, am decis să-l lăsăm pe masă, să se odihnească.

 ”Mulțumescu-ți, Doamne! Nu or să mai vadă cum îmi tremură mâna!”, mi-am zis după decizia de a se renunța la microfon.

Meciul de ping-pong pe echipe a pornit. Noi spuneam una-alta despre jurnalism și blogging, fetele din bănci ne pasau întrebările, noi pasam înapoi răspunsurile… Și tot așa. Nu știu cum a trecut timpul. Știu doar că am reușit să nu cad cu scaunul, că am putut să cobor de pe el fără ajutor. Și mai știu că am văzut câteva fete care au luat pixul și au notat câte ceva din cele spuse de mine. Sau desenau? Nu mai știu…

Dar știu un lucru: timpul alocat discuțiilor noastre a trecut repede. La fel de repede cum am reușit eu să mă strecor printre ușile de la metrou, care se închideau când mi-am dat seama că trebuia să cobor… O oră și jumătate, cât o fracțiune de secundă.

Ah, și ca un pont: nu funcționează chestia aia cu ”Dacă vrei să nu ai emoții când vorbești în public, imaginează-ți că oamenii din fața ta sunt îmbrăcați doar în chiloți”. Chiar nu merge. Ba mai mult, îți distrage al naibii de tare atenția de la subiectul discuției.

Cum m-am simțit în postura de speaker?

Încă nu-mi dau seama. Scriu textul ăsta la cald. La aproape patru ore de când s-a terminat ediția cu numărul 15 a Digital Parents Talks. Încerc să trag o concluzie… mai multe…

  • A fost reconfortant că am vorbit în fața unui public pe care îl cunoșteam
  • A fost fain că am avut partenere de discuții care au trăit aceeași perioadă frumoasă a presei ca și mine
  • M-am bucurat enorm când am primit întrebări din public și am reușit, sper eu, să lămuresc pe deplin
  • Sunt ultra-mega-extra fericită că am ales să debutez ca speaker în fața unui astfel de public. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, nu e public, ci o familie. O comunitate tare faină, cu oameni frumoși, pe care sunt ultra-mega bucuroasă că i-am cunoscut și că, mai ales, au dorit să le împărtășesc din cunoștințele mele.
  • Să vorbești în public nu te ucide. Doar îți dă palpitații. Iar cei din public nu sunt balauri de care să te temi. Și dacă spui o prostie, spune-o frumos, cu umor, și sigur nu vei fi arsă pe rug pentru asta.

Gata, am scris (mult prea) mult despre mine. Nu vreau să închei fără să vă spun că la #DPT15 am cunoscut două fete mișto, care au vorbit în partea a doua a întâlnirii: Mia Munteanu și Raisa Beicu. De Mia mi-a plăcut enorm. A fost așa… ca un magnet care te atrage. O tipă foarte zen, foarte pozitivă. Iar la Raisa mi-au plăcut foarte tare curajul și determinarea ei de a-și urma propriul drum, fără să țină cont de toate acele ”trebuie să” pe care i le spuneau așa zișii specialiști sau guru ai onlineului. Aici rezonez cu ea: nu există ”trebuie” sau ”fă așa și vei avea succes garantat”. Faci exact acele lucruri care te fac să te simți bine cu tine, nu că așa trebuie sau că așa scrie la rețeta succesului în online.

Acestea fiind zise, mulțumesc Parenting PR, Ana și Lavinia că v-ați gândit la mine. Sper să mă mai chemați, dacă aveți chef de una care să turuie ca o moară stricată. Mulțumesc și Lidl pentru cadouri – trebuie să fac o precizare aici: chiar dacă uleiul de corp pe care mi l-ați dat e pentru copii, eu mi l-am adjudecat! Îl voi folosi eu și doar eu 😛 !

Foto: ParentingPR/Mihai Răitaru

Dacă ți-a plăcut (sau nu) ce-am scris, mi-aș dori foarte tare să mi-o spui. Cu un mic comentariu, cu un share, cu un like…
Mă poți urmări și pe FACEBOOK, pe INSTAGRAM, dar și pe YOUTUBE (unde te aștept să dai Subscribe).
Te poți abona la NEWSLETTER și vei primi, o dată pe lună, un e-mail de la mine cu o parte dintre articolele publicate.
Eu îți mulțumesc frumos că ai intrat pe blog și te mai aștept cu drag.

3 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close