Despre Cristina Bălan și gemenii ei, Matei și Toma, s-a tot scris. Chiar și eu pe blog am publicat o serie de interviuri cu ea. Mi-a vorbit, atunci, despre gemenii ei cu Sindromul Down, despre mentalitatea unora de pe la noi. Despre problemele, dar, mai ales, despre bucuriile lor.
Am simțit nevoia să vorbesc din nou cu Cristina. Voiam să o fac de ceva vreme, dar am așteptat să treacă nebunia cu homeschoolingul și săgețile aruncate (aiurea, zic eu) spre Dana Nălbaru. ”Tipa din Hi-Q” (cum o știu cei mai mulți) care a decis să își retragă fiica de la școală.
M-am gândit în acea perioadă de discuții pro și contra homeschooling la Cristina și la Gabi. Și la gemenii lor, care, din păcate, nu cred că vor fi primiți cu deschidere în sistemul de învățământ de la noi. Nu așa cum este el acum. Eu sunt mai pesimistă, spre deosebire de Cris și Gabi…
Homeschooling a fost varianta ce mi-a venit în minte atunci când m-am gândit la Matei și la Toma. Pentru binele lor, pentru a nu da piept cu lumea care-mi pare că încă nu este suficient de deschisă la minte. Sper să mă înșel, totuși.
Cum ziceam, mă gândeam să fac un nou interviu cu Cristina Bălan, de data asta despre varianta de homeschooling pentru voinicii ei. Dar nu am vrut să public articolul atunci când subiectul era ”la modă”. Și bine am făcut, că, uite, din una în alta, am mai aflat de la Cristina că vor să se mute la curte, departe de București. Ah, cât mi-aș dori și eu asta! Curte, aer curat, libertate, fără betoane, fără mașini…
Să lăsăm visele mele. Vă invit să citiți interviul pe care Cristina mi l-a acordat.
Cris, îți mulțumesc, din nou, că ți-ai rupt din timpul tău și ai răspuns întrebărilor mele! Vă iubesc din tot sufletul pe toți patru! Ah, plus cățel, plus pisici… și purcel, când o să vă luați unul 😉
– Vă pregătiți să părăsiți Bucureștiul… De ce ați luat această decizie?
Am decis să locuim în afara Capitalei gândindu-ne la sănătatea noastră fizică, psihică și emoțională. Nu intenționez să intru în subiecte politice, însă oricine poate intui ușor la ce mă refer. De la infrastructură, la poluare și altele, a devenit foarte nesănătos să mai locuim într-un oraș sufocat de-a dreptul. Faptul că vom locui foarte aproape de Capitală nu înseamnă o schimbare dramatică, dar e un pas.
– Când se va produce mutarea?
De îndată ce casa va fi utilată complet, ne vom muta cu copii și cățel, că purcel n-avem. Încă. Și când vom avea, va fi un animal de companie, nu de “sacrificat”. (Asta poți “tăia” la montaj 😉 era strict pt mine 🙂 ) (nope, nu o tai, pentru că îmi place!).
– De câți ani locuiești în București?
De prea mulți, e primul răspuns care-mi trece prin cap :)) Am părăsit Timișoara în 2003. Restul e matematică.
– Unde vă veți muta?
Vom locui destul de aproape și suficient de departe de Capitală.
– Ce veți face cu gemenii când va trebui să tot veniți în București pentru interviuri, concerte și alte obligații profesionale?
Noi vom locui vis-a-vis de socrii mei.
– Toma și Matei au fost la viitoarea lor casă? Cum li se pare ”viața la țară”? Ce le place să facă în curte?
Picii noștri sunt fascinați de natură, le place enorm să exploreze, iar noi încurajăm acest lucru mereu. Viața la țară va fi în versiune semi-urbană. Fiindcă nu vom avea sobă în camere și budă în curte, deci, din punct de vedere al confortului locativ va fi chiar mai bine. Cât despre curte și grădină, cel mai mult le place să mișune peste tot, să cerceteze, să vadă tot ce mișcă pe acolo. Le-am amenajat un mic paradis în grădina bunicilor. Au groapă de nisip, multă verdeață, flori, tobogan, castel gonflabil, în fine, accesorii pe care părinții se bucură să le ofere copiilor lor. Dar Toma și Matei se bucură cel mai mult să se plimbe și să descopere lucruri noi.
– Cum reacționează în fața animalelor de la curte?
Baieții noștri sunt obișnuiți cu animalele, noi avem bichon acasă, pe care-l chinuie zilnic. Ha-ha-ha. Matei zice “pssss” când vede pisicile (sunt “doar” 8 bucăți în curtea bunicilor). Nu ratează nicio ocazie. Socrii mei au găini și cei mici sunt fascinați să le privească. Momentan am rămas la privit, nu simt nevoia să deranjez păsările cu doi vlăjgani care ar da iama să le fugărească :))
– Îi lași să se cațere în copaci?
Îi las să exploreze, da. Ei s-au urcat cu mult curaj pe scară de om mare, până pe acoperișul casei bunicilor. Am fost atenți la fiecare pas al lor. Dar ei au auzit numai “ia uite ce băiat hotărât, cum urcă el scara asta, ca un om mare!”. Și mâinile noastre erau la un milimetru de ei, dar lăsându-le impresia că sunt pe cont propriu. Mi se pare foarte important să încurajezi copilul în mod real. Nu doar verbal. Iar faptic să-l tratezi ca pe un neputincios care trebuie asistat la orice pas.
– Lor le va fi mai bine acolo, la curte?
Tuturor ne va fi mai bine acolo. Părinții soțului meu vor beneficia de prezența copiilor și a nepoților, pe care-i iubesc necondiționat. Noi vom beneficia de prezența părinților. Copiii vor avea bunicii din partea tatălui lângă ei. Eu am niște socri iubitori, altfel nici nu m-aș fi gândit să împart aceeași curte.
– Ți-ai amenajat un colț al tău, unul al copiilor?
Un colț al meu încă n-am apucat să amenajez, deși hamace mi-am luat de ceva vreme. Era musai, visam demult la asta. Dar ne-am ocupat de spațiul de joacă al picilor și este suficient, momentan.
– Te pricepi la grădinărit?
Tangențial. Nu pot spune că mă pricep și abia aștept să învăț lucruri noi.
– Băieții tăi au împlinit 3 ani, deci au trecut de vârsta la care ar putea fi introduși în colectivitate, la grădi. Ai căutat vreo grădiniță care să se potrivească nevoilor lor?
Nu am simțit, până în prezent, că picii ar beneficia mai mult de colectivitate decât de prezența părinților și bunicilor. Socializarile se realizează în parcuri, nu ducem lipsă.
– Ce îți dorești de la o grădi pentru picii tăi?
Am o listă destul de lungă de doleanțe, printre care respectarea dietei picilor, a principiilor noastre legate de sănătate, de creșterea copiilor, visez la un persoanal dedicat, profesionist, cald, tolerant, deschis… și mai pot continua. Nu tolerez discriminarea, violența, obtuzitatea.
– Având în vedere că ei sunt speciali, având în vedere preconcepțiile românilor față de cei cu Sindromul Down, te-ai gândit că gemenilor le-ar fi mai bine să fie crescuți în sistemul homeschooling?
Mă gândesc la toate variantele, mă las condusă de instinct și mă informez constant. Sunt conștientă de prejudecăți, mă străduiesc să educ, dar nu agresiv și nu cu disperare. Știu că oamenii sunt înclinați să coopereze dacă le lași timp să înțeleagă anumite lucruri. Și eu am avut nevoie de timp să asimilez, să accept, să înțeleg. Nu pot pretinde ca peste noapte oamenii să-și uite preconcepțiile născute din lipsă de informație.
– Vă gândeați, la un moment dat, să părăsiți țara. Dacă vă va fi greu să îi dați pe Toma și Matei la o școală de aici, veți face pasul cel mare spre o țară unde copiii cu SD sunt primiți în școli, unde sunt tratați omenește?
Răspunsul e mai mult decât evident. Vom face tot ce e necesar ca ei să ducă o viață frumoasă, împlinitoare, independentă.
– Ce urmează după Unbreakable?
Interesant că m-ai abordat acum, în ajunul lansării unei noi piese. Un cântec compus în urmă cu trei ani, care abia acum și-a găsit talentatul producător, pe numele lui Șerban Cazan (HaHaHa production). Chiar e ușor paradoxal că am ajuns în această conjunctură. Mărturisesc că aveam câteva mici preconcepții despre labelurile mari de producție mainstream. Nu în sensul rău, doar credeam că nu voi găsi un punct comun pentru direcția rock pe care mi-o doresc. Uite că iepurele chiar poate sări de unde nu te aștepți.
Dacă ți-a plăcut (sau nu) ce-am scris, mi-aș dori foarte tare să mi-o spui. Cu un mic comentariu, cu un share, cu un like… Mă găsești și pe Facebook și pe Instagram. Iar dacă vrei să fii la zi cu postările mele, poți introduce adresa ta de e-mail acolo unde scrie ”Abonare via e-mail”. Eu îți mulțumesc frumos că ai intrat pe blog și te mai aștept cu drag.
