cu-bicicleta

Nu te uita în buletin când vrei să dai o tură cu bicicleta. Pedalează și eliberează-te!

Cred că au trecut mai bine de 20 de ani de când nu am mai dat o tură cu bicicleta. Am avut o tentativă cu bicicleta fetei mele, dar am renunțat. Mi-a fost teamă că, la cele 70 și-nu-mai-spun-câte kilograme ale mele, se va frânge. Bicicleta, normal.

Pedalatul m-a cucerit de când am urcat prima oară pe ”Pegasul tunat” al prietenei mele din copilărie, ”Mihaela Blonda”. Avea o bicicletă galbenă și la șa, în spate, un ditamai spătarul, nu bara aia micuță așa cum veneau ele din fabrică. Practic, toți copiii din bloc am învățat să mergem pe bicicleta Mihaelei. Era mult mai ușor să ții un începător de spătarul ăla.

Apoi, mi-am luat și eu propriul Pegas. Din alocația pe câteva luni, plus din ce mai primisem bonus pentru notele mari de la școală. Voiam o bicicletă cum nu mai era în cartier. Nu am găsit. Am luat una banală, roșie. Dar am vrut să o vopsesc. Cu mânuțele mele am dat-o cu pensula și, uite așa, am fost singura fată din cartier cu bicicletă bleu-metalizat. Doamne, ce mândră mergeam pe ea! Parcă aveam ultimul răcnet de Ferrari sau ceva de genul!

Mergeam cu ea pe șosea, printre mașini, prin parc, chiar și pe teren accidentat! Făceam curse pe Lacul Văcărești, la scurt timp după ce dictatorul Ceaușescu dărâmase casele oamenilor de acolo și a construit ceea ce acum se numește Lacul Văcărești. Cât se construia, era locul perfect pentru cursele pe ”teren accicentat”. La finalul clasei a XII-a am vândut bicicleta. Am suferit după ea. Deh, nu se cădea să fiu fată la facultate și să mai bănănăi cu bicla dintr-un capăt în altul al Bucureștiului!

Mi-a fost tare dragă bicicleta aia. Pentru că a fost prima mea bicicletă. Pentru că am vopsit-o eu, cu mânuțele mele. Îmi plăcea la nebunie și senzația de libertate pe care o aveam când pedalam cu viteză. Nu aveam nicio grijă! Parcă eram ca o pasăre pe cer: eu și nemărginirea.

Zilele trecute, după mai bine de 20 de ani, am urcat, din nou, pe bicicletă și am plutit. Dar în slow motion, de data asta. Nu am mai băgat viteză, căci mi-era teamă să nu cad. Deh, mamaie pe bicicletă, mamaie pe asfalt… hmmm, combinația ideală, nu? Cum am ajuns eu să dau ture cu bicicleta în parcare? Asta e o poveste cu adulți care au dat în mintea copiilor…

cu-bicicleta1

Văz pe Facebook o mămică dându-se pe bicicleta copilului. Ea (femeia!) elegănțică, într-o rochie albastră din voal (așa-mi părea în poze), pedalând pe o bicicletă vizibil prea mică pentru ea. Era a fiului ei. Practic, mama asta a înhățat bicicleta copilului și s-a distrat. Vai vai, vai! Nu? Ei bine, nu! M-a cucerit iremediabil! Pentru un așa gest, și pentru că nu s-a ferit să mai pună și pe Facebook pozele astea, am iubit-o enorm! De ce?

Pentru că, de data asta, nu am mai avut niciun dubiu: era de-a mea! Adică, cu mintea fugită de acasă. Adică, pusă pe distracție, pe trăit momentul. Ceva de genul ”Ei și ce dacă se uită lumea la mine? Ei și ce dacă mă dau cu bicicleta copilului?”. Genul ăla de om care nu se lasă încorsetat de preconcepții, de gura lumii, de grija excesivă pentru a lăsa o impresie bună celor din jur.

Și cum am ajuns eu pe bicicletă de la pozele ei de pe Facebook? Au fost de-ajuns câteva comentarii. Totul a pornit de la un ”Vaaai, ce dor mi-e să mă dau cu bicla”, scris de mine. A urmat un șir de discuții publice și în privat, printre care i-am mărturisit și faptul că noi (Alexia și eu) nu avem biciclete și că taaaare mult mi-aș dori să mai pedalez. Și, iaca, m-am trezit că femeia a venit cu bicicleta fiului ei la birou și m-a poftit să mă plimb cu ea. Femeia asta ”nebună” a băgat bicicleta în mașină și mi-a adus-o să îmi fac pofta.

Câți ar face așa? Câți mai sunt care, când spun că fac un lucru, îl și fac?

Cum în ziua cu pricina am fost la serviciu și cu fii-mea, firește, ea a fost cea care a dat cele mai multe ture. Dar, copilul s-a dovedit destul de matur și de înțelegător cu noi două și nu a comentat când ne-a văzut că tot chițăiam să dăm și noi câteva ture. A fost distractiv. A fost… eliberator. Nu a contat că, vai, ce ar spune lumea că două capre, femei în toată firea, pedalau și chițăiau în parcare. Ne-am distrat! Am scos la lumină copilul din fiecare. Nu a mai contat vârsta fiecăreia din buletin. La ce bun să ne încurcăm de acest mic detaliu? Pur și simplu ne-am jucat. Subliniez, ne-am jucat!

cu-bicicleta1

Da, știu, sunt mulți adulți care merg cu bicicletele. Dar noi nu ca ei am făcut. Ci ne-am jucat! Am redevenit copii. Cred că a fost exact acea bucurie pe care o simt copiii atunci când fură câte o bomboană, deși i-ai zis ”stop” mai devreme.

Pentru porția asta de copilărie, Theo, îți mulțumesc! Ești minunată!

Sincer, chiar nu credeam că te vei căra cu bicicleta doar ca să îi faci pe plac unei nebune ca mine! Clar, și tu ai acea nebunie frumoasă! Doamnelor, domnilor, EA este Theo, sau Massini! 

E bine. E atât de bine să mai uiți, din când în când, că ești adult. Să te eliberezi, să te porți copilărește, să râzi, să faci nebunii, să nu ții cont că ai 40 și ceva de ani și că ”nu se cade” să te prostești ca un copil. E bine să te plimbi cu bicicleta, să pui frâne cu scârțâit, să țopăi în bălți, să te dai pe tobogan. Din când în când. Și fără teama că vei fi considerată o clientă perfectă pentru Bălăceanca. După un episod d-ăsta poți reveni la viața de adult cu bateriile reîncărcate. E de încercat.

Mă poți urmări și pe FACEBOOK, pe INSTAGRAM, dar și pe YOUTUBE (unde te aștept să dai Subscribe).
Te poți abona la NEWSLETTER și vei primi, o dată pe lună, un e-mail de la mine cu o parte dintre articolele publicate.
Eu îți mulțumesc frumos că ai intrat pe blog și te mai aștept cu drag.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close
Scroll Up
%d bloggers like this: