nu sunt o mama perfecta

Nu sunt o mamă perfectă, dar îmi iubesc copilul frumos și perfect

Sunt o mamă imperfectă și știți ce? Nici nu (mai) vreau să încerc să fiu perfectă. De ce? Pentru că am constatat că fata mea mă iubește așa, imperfectă. Ba chiar mă iubește mai mult când vede că nu mă mai străduiesc atââât de mult ca totul să fie perfect.

Pe 27 aprilie 2010, la ora 00.30, am cunoscut cea mai minunată ființă de pe planeta asta. Ființa care mi-a schimbat viața total. Care mi-a dat peste cap tot sistemul de valori. Ființa care mi-a arătat că viața este ca un roller coaster. Că într-o singură secundă pot fi și sus și jos.

Din 2010 ani încoace, viața mea este alta. Prioritățile mele sunt altele. Chiar și prietenii. M-am schimbat. M-a schimbat! Pe 27 aprilie 2010 am sărutat-o pentru prima oară pe EA și am vărsat prima lacrimă (dintr-un lung șir). O lacrimă de emoție, de fericire, de frică de necunoscutul spre care mă aventuram. Bănuiam ce mă așteaptă. Dar bănuielile mele au fost atââât de departe de realitate. Timpul mi-a arătat că niciodată, oricât aș încerca eu, nu sunt pregătită pe deplin. Gândurile, planurile, așteptările sunt cu mult depășite de realitate.

27 aprilie 2017. 7 ani de Alexia. 7 ani în care viața mea a fost când cu susul în jos, când ca un basm, ca o poveste. Sunt 7 ani în care m-am străduit atââât de tare să fiu o mamă perfectă. Deh, sunt zodia Fecioarei, alea care caută perfecțiunea în orice.

Dar de atâtea ori copilul meu mi-a arătat că nu perfecțiunea este cea pe care o vrea de la mine. Ci… pe mine. Mai zen, mai relaxată, mai… imperfectă.

Greșesc. Mult. Dar ea mă iartă mereu. De ce nu aș putea să o fac și eu? De ce nu mă pot ierta și eu că nu sunt perfectă? În fond, ea nici nu vede imperfecțiunea mea. Ea mă vede mama ei. Perfectă! Ea mă iubește și mi-o spune cu atâta patos chiar și când mă vede pierdută. Și când o cert. Și după ce o cert.

Este copil, deci, trebuie să o las să greșească. Este copil, deci, are voie să greșească. Și eu, alături de ea. Nu e un capăt de țară dacă o las să vadă că și eu greșesc. Așa va învăța că are voie să greșească. Așa va învăța că nu are de ce să îi fie frică să greșească. Pentru că, uite, și mami greșește.

Da, sunt o mamă imperfectă. Și vreau să îi arăt asta și copilului meu. Pentru că, dacă ea mă iubește așa imperfectă, ar fi cazul să mă iubesc și eu. În imperfecțiunea mea.

Ea mi-a arătat de atâtea ori că mă iubește așa cum sunt. Poate că e vremea să mă iubesc și eu și să mă opresc din căutarea perfecțiunii, căci ea, perfecțiunea, a apărut în viața mea acum 7 ani. Și are un nume atât de… sublim: ”fiica mea”.

La mulț ani, copilul meu perfect! Îți mulțumesc că m-ai ales să îți fiu mamă! Și îți mai mulțumesc că mă iubești așa imperfectă cum sunt!

Anul trecut mi-am cerut iertare de la tine. Anul acesta vreau să îți mulțumesc. Am un miliard de motive pentru care vreau să îți mulțumesc:

  • Mă ajuți să descopăr zi de zi iubirea necondiționată, iertarea, fericirea
  • Îmi arăți că fericirea stă în lucrurile mici. Cum ar fi un zâmbet. Sau un pupic furat. Ori un cuvânt pronunțat greșit. Sau chiar atunci când spui public lucruri ce mă pot stânjeni, dar care ne fac de fiecare dată să râdem când ne amintim de ele. Cum ar fi ziua în care, în liftul de la metrou, în prezența a doi tătici și a băiețiilor lor, tu ai spus în gura mare că abia aștepți să termini orele de la școală și seara, când voi veni de la serviciu, să te joci cu țițicile mele.
  • Îți mulțumesc că mă iubești, chiar dacă, în ultima perioadă, cel puțin, am început să ce cert mai mult
  • La fel, îți mulțumesc că tot mă iubești, chiar dacă îți spun să sunt prea obosită să citesc poveste. Iar tu, din camera ta, tot îmi trimiți bezele și țipi cât poți de tare că mă iubești
  • Îți mulțumesc că lacrimile pe care le verși din cauza mea le dai repede uitării și că ai puterea să mă îmbrățișezi. Chiar și cu obrajii uzi.
  • Nu voi reuși niciodată să îți mulțumesc îndeajuns de mult că, deși ai doar 7 ani, dai dovadă de o înțelepciune, uneori chiar mai profundă decât a mea.
  • Vreau să îți mulțumesc pentru toate lucrurile pe care le învăț de la tine. Și nu sunt puține!
  • Îți mai mulțumesc și pentru că ai readus la viață copilul din mine. Mă simt atââât de liberă alături de tine.

Sunt o mamă imperfectă, dar copilul meu știu că mă iubește așa cum sunt. Sunt imperfectă și nu mi-e rușine să recunosc. De fapt, nici nu am de ce să îmi fie rușine. 

Știu că nu sunt singura mamă imperfectă. Ca  mine sunt și ele, celelalte mame care au acceptat să își deschidă sufletele la invitația mamelor de la euparinteghemotoc.ro.

 

Mi-am deschis sufletul și vă invit ca, după ce ați urmărit clipul de mai sus, să îmi spuneți și voi: există sau nu părinții perfecți?

Dacă ți-a plăcut (sau nu) ce-am scris, mi-aș dori foarte tare să mi-o spui. Cu un mic comentariu, cu un share, cu un like… Mă găsești și pe Facebook și pe Instagram. Iar dacă vrei să fii la zi cu postările mele, poți introduce adresa ta de e-mail acolo unde scrie ”Abonare  via e-mail”. Eu îți mulțumesc frumos că ai intrat pe blog și te mai aștept cu drag.

2 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close
Scroll Up
%d bloggers like this: