Nu (prea) mai mi-e frică de baubau

De fapt, de mascote nu-i mai este frică. Ştiţi voi, oamenii ăia care umblă costumaţi în vaci, dinozauri, şi alte mascote ale unor branduri. A fost un maaaare chin pentru mine când ieşeam cu Alexia pe la evenimente şi se ivea câte o dihanie d-aia în calea noastră. Îi era frică de ele. Din fericire, nu atât de tare încât să o ia la fugă sau să se pună pe plâns. Dar cam tremura când se arpopiau de ea. Mergea pe principiul ”mami, mai bine mă uit la ele de la distanţă”. Eu, ca maaaaarea majoritate a părinţilor, eram dornică să-mi imortalizez fata lângă mascotele haioase. Dar copilul nu şi nu. Aşa că, în cele mai multe cazuri, m-am pozat singură cu giganţii din pluş. Sau din burete, mai degrabă.

Nu că nu mi-ar fi plăcut, Doaaaamne fereşte! Chiar m-am distrat şi mă distrez de fiecare dată când merg la evenimentele cu şi pentru copii şi, în locul Alexiei, trec eu la poza de panou cu oamenii care fac saună în costumele alea gigant din burete (care cred că e şi împuţit, dar ce mai copntează). Privirile unora mă amuză teribil, mai ales ale acelora contrariaţi. Ei, da, care-i buba că eu, un adult (aşa zice vârsta din buletin!), mă pozez cu personajele de desene animate, cu văcuţele, michi mouşii, pluşicele sau cu mai şitu eu ce alte mascote? Am avut o copilărie nefericită şi mi-o trăiesc acum, în prag de pensie. Care-i problema? Din partea mea, nici o problemă. Din a Alexiei? La fel, nici o prblemă. Ba chiar se distrează şi ea copios pe seama mea. Şi, dacă e fericit copchilul, sunt şi eu.

Cum Alexia a făcut 4 ani şi tot nu părea că vrea să se apropie la o distanţă mai mică de vreo doi metri-trei de o mascotă ambulantă, am zis că, poate, e timpul să o ajut să îşi învingă teama asta. Şi chiar de 1 iunie s-a ivit ocazia perfectă. Am fost în Orăşelul Copiilor, la party-ul celor de la Radio Itsy Bitsy. Şi, cum fii-mea e maaaaare fan ”Bisi şi Bisi”, am zis că e cazul să o împrietenesc cu mascotele. Uşurel, pas cu pas. Şi cu răbdaaare.

Ajunsă la locul faptei, am luat pitica la dans şi ritmul ne-a purtat, ”întâmplător” aproape de Itsy şi Bitsy, care făceau poze cu copiii. Alexia a zis ”pas” invitaţiei mele de a ne alătura lor.

Apoi i-am sugerat, ca de fiecare dată, să facă poze cu mami lângă ea. ”Uite, vin şi eu cu tine la poză, nu te las singură. E mami lângă tine” şi alte chestii d-astea. Ea, nimic. Apoi, dau aparatul foto Monicăi, PR-ul de la Itsy Bitsy, rugând-o să ne facă poză împreună. ”Uite, Monica ne face poză şi tu stai la mami în braţe, bine aşa?”. Alexia, de ceva vreme, tot cere în braţe. Aşa că am lucrat-o la punctul ei sensibil (me, bad, very bad!). Şi guess what? A vrut! Victorieeeee! Dansul fericirii!

Am zis că e bine şi aşa, la mami în braţe, am felicitat-o, i-am spus din nou că e curajoasă şi că sunt mândră de ea, apoi, deşi eram pe tocuri, am încins miuţă.

După ce s-a dus puhoiul de copii, iar Itsy şi Bitsy erau singuri, Alexia mea mi se aruncă în braţe şi mă roagă cu vocea aceea plângăcioasă: ”Maaamiiii, hai să mai fasem pose cu Bisi şi Bisi, te looog”. Cum să nu, fata mea, IMEDIAT! Aşa că am tăbărât iar pe Itsy şi Bitsy. Tot cu copchilul în braţe.

Cum au venit vedetele invitate la concert să se pozeze şi ele cu mascotele, ne-am depărtat, în ideea să le lăsăm pe vedete să se simtă bine. Dar nooo, fii-mea mă tot ruga: ”Mamii, vleau pose cu Bisi şi Bisi”. Hait, na belea, că am căzut în extrema cealaltă! Daaaar, zic, era timpul să las puiul să zboare din braţele mele. ”Bine, mergem iar la poză, daaar, de data asta, te rog, vreau să-mi arăţi că eşti cea mai curajoasă fetiţă din galaxie şi că faci poză nu la mami în braţe. Bine?”, ”Bine”, zice Alexia cu juma’ de gură. De data asta au intrat şi cei doi apărători ai Galaxiei Xarazon în joc şi au tras-o spre ei, iar eu am făcut un pas în spate. ”Maaamiii, maaamiii, unde esti?”, striga Alexia. ”Aici, în spate”. Da, eram în spate:

Apoi, uşor uşor m-am retras. Am lăsat copilul singur să se pozeze cu mascotele, eu ascunzându-mă ”mişeleşte” în spate. Apoi m-am gândit că ar fi cazul să mă aşez în raza ei vizuală. Am vrut să conştientizeze că nu mai sunt în spatele ei. Când m-a văzut, s-a uitat repede în spate, să se asigure că eu eram aia din faţa ei. Mă aşteptam la urlete care să acopere muzica dată cam tare. Daaaar NU! Alexia mi-a zâmbit plină de ea, mândră de reuşită. La fel de mândră cum eram eu, mă-sa! Apoi s-a bosumflat că un alt copil voia să intre în cadrul ei, să i-l strice…

O luptă câştigată! Am o fată curajoasă, clar! Acum pornesc la vânătoare de mascote gigant, nu de alta, dar să nu uite că nu are ce să i se întâmple rău dacă se apropie de mascote

Sun taaare mândră de fata mea. V-am spus asta? Nu cred 😉 Aşa că o spun: SUNT MÂNDRĂ, MÂNDRĂ, MÂNDRĂ!