Nu mai vreau înmormântări… Ajunge!

Despre mine, ştiam, credeam, speram că sunt o fire puternică. Un soi de pui de pasăre Phoenix. Acum, mai mult ca oricând, trebuie să fiu aşa, trebuie să mă adun iar scrisul este, pentru mine, o modalitate de a mă descărca… Mă tot întreb cu ce Dumnezeu am greşit pe lumea asta de a trebuit să îmi îngrop părinții la nici 6 luni distanță unul de celălalt? Nici nu m-am resemnat cu gândul că mama nu mai este, că şi tatăl meu biologic a plecat definitiv. Am rărit eu relatia cu el în ultimii ani, ne-am văzut destul de rar din 91 încoace, când el şi mama au divorţat, dar vorbeam la telefon, îi mai duceam când şi când mâncare, haine, bănuți… S-a stins la o săptămână după ce mi-a plâns în telefon că îi e dor de noi, de mine şi de Alexia.

L-am văzut a doua zi de la acel apel. I-am dus mâncare. Era slăbit şi neîngrijit… Era bolnav, dar s-a încăpățânat să ne ascundă, mie şi surorii mele, cât e rău se simțea. S-a stins la spital, în Săptămâna Mare, în ziua în care pe un raft al frigiderului pusesem alte două borcane cu mâncare pentru el… Cât am fost copil, cât pentru mine mai important era jocul, tata a fost partenerul ideal. Nu îmi amintesc foarte multe din perioada vârstei preşcolare, ştiu doar că mă plimba des cu sania, cu tricicleta, că se împrietenise cu doamnele de la cofetăria şi de la aprozarul din colț, iar când primeau marfă, eu aveam multe pungi de arahide în ciocolată albă, pepsi, ciocolată chinezească, banane verzi pe dulap, la copt, şi portocale.

Tata şi mândreţea lui de ”băiat”, adică eu 🙁

Țin minte că, în ciuda refuzului mamei, el m-a luat câteva nopți pe şantier, pentru că voiam să văd cum construieşte el stația de metrou ce azi se numeşte Piața Unirii2. Am dormit în cabina maşinii de turnat beton. Mirosea oribil, a motorină. Dar eram cu el, cu tata, şi cu Rățuşca galbenă, cum botezasem eu acea maşină uriaşă cu un “furtun” prin care ieşea o chestie gri închis ce se întărea şi în care nu aveam voie să calc. Cât timp jocul a fost important pentru mine, tata a fost “ză best”. Îmi amintesc că mama mi-a povestit că el m-a iubit enorm din prima clipă, că s-a încăpăţânat să ignore spusele medicilor, care l-au avertizat că sarcina mamei i-ar putea fi fatală, având în vedere că ea era programată la o operaţie pe cord. Tata a vrut să vină pe lume ”băieţelul lui”. Era convins că totul va fi bine şi pentru mine, şi pentru mama. Nu am ieşit cu cocoşel, aşa cum spera el, dar tot băiatul lu’ tata am fost! Am reparat prin casă, am fost atrasă de tot ce însemna chestii de băiat şi am refuzat volănaşele, pampoanele, fustele, păpuşile. Eram singura fată din bloc cu indieni, maşinuţe, roboţi şi fără păpuşi… Pe măsură ce am crescut şi m-am maturizat, am început să realizez că lucrurile nu erau tocmai roz, că familia mea era de departe de a fi una fericită. Alcoolul a produs multe răni, fizice, sufleteşti şi atunci, şi acum, la capăt de drum. Dar, dincolo de orice, ştiu că tata a încercat sa fie cel mai bun tată, indiferent de slăbiciunea lui bahică… Nu vreau să mai aud, să văd, să merg la înmormântări! Chiar nu! Mi-au ajuns astea două!

8 Comments

  1. Imi pare foarte rau! plecarea parintilor e una dintre cele mai urate separari! Condoleante si putere multa!

  2. Imi pare rau. Condoleante. Iti inteleg suferinta imaginea mortii ramane intiparita pt mult timp dar fii tare Alexia te iubeste si are nevoie de tine.

  3. Condoleante sincere, draga mea !
    Imi pare rau de tot, de aceste evenimente tragice din viata ta !!! 🙁
    Am trecut si eu prin aceste stari, dar legat de parintii mamei mele, bunicii mei dragi si scumpi….!
    Sa te intareasca Dumnezeu si mergi mai departe pentru Alexia.. !!!!
    Te imbratisez cu drag si iti sunt alaturi cu sufletul !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close
Scroll Up
%d bloggers like this: