Atunci când a venit vorba de mine, de nevoile mele, nu am știut niciodată să cer ajutor. De rușine. Iar dacă m-am încumetat să o fac, am făcut-o după infinite îndoieli, remușcări, temeri și cu convingerea că deranjez.
Însă, când a fost vorba să ajut pe cineva, imediat m-am activat și am găsit cuvintele potrivite și ușile la care să bat până am primit ce am cerut. Fără pic de teamă sau de sentiment că aveam pretenția să obțin imposibilul. Și, dacă privesc bine în urmă, în câteva cazuri chiar am reușit imposibilul pentru binele unor copii, al unor oameni greu încercați. Iar sentimentul că am pus și eu umărul la binele cuiva a fost… nici nu știu cum să-l descriu, sincer! A fost ceva ce mi-am dorit să mai fac.Un sentiment de împlinire, de eliberare… ceva ce a creat dependență, ca să mă exprim așa. Motiv pentru care nu mă opresc din a ajuta. Cât de puțin. Cum pot, cu ce pot, când pot. Doar să știu că am fost acolo când a fost nevoie. Să mai dau o mână de ajutor.
Nu scriu asta a laudă. Ci, mai degrabă, sper eu, pentru a-i încuraja și pe alții să întindă măcar o dată mâna cuiva. Fără să aștepte nimic la schimb. Doar pentru a trăi acest sentiment al facerii de bine. Și, mai ales, fără să își reproșeze că a ajutat pe cine nu trebuie, în cazul în care persoana căreia i-a întins mâna, după ce și-a văzut sacii în căruță, a întors spatele binefăcătorului său.
Se înâmplă și d-astea, din păcate… Însă, în astfel de povești, tot ce contează este că ai ajutat. Punct!
Karma chiar nu e ”a bitch”
Iar karma nu este chiar ”a bitch”. Universul ăsta, dragul de el, face astfel încât lucrurile să se întoarcă și să primească fiecare ce are nevoie, cât are nevoie, când are nevoie. Și asta nu sună a răzbunare. Binele ți se întoarce întotdeauna. Doar să îl faci din toată inima și să nu te enervezi că nu ți se întoarce fix când vrei tu. El va veni. Negreșit!
Convingerea asta mi-a fost întărită în această nouă etapă a vieții mele. O viață într-o lume total nouă, unde chiar o iau de la capăt în toate privințele. O lume unde nu cunosc pe nimeni, unde nu știu de unde să încep și pe unde să merg. Dar, mai ales, unde pot cere îndrumare. Sau ajutor.
Să mă mut într-o altă țară, cu cățel, cu purcel, la 43 de ani, nu a fost deloc ușor. Mai ales că am ales să vin într-o țară a cărei limbă nu o cunosc. O țară unde nu am cum să practic meseria pe care am făcut-o mai bine de 24 de ani în țara mea. Sau orice altceva am învățat eu în anii ăștia de muncă. Dovadă că încă mai caut un job cât de cât apropiat de ce știu eu să fac… O lume cu alte obiceiuri, alte legi, alt sistem… Oricât de pregătit te crezi și oricât de tare (crezi că) îți dorești această schimbare radicală, e greu. Al naibii de greu!
Cui să îi cer ajutor?
Și m-am trezit înconjurată de atâta nou și de atâta firesc (cu care nu eram obișnuită). Într-un loc în care nu cunosc pe nimeni și nu știu mai nimic despre tot. Și ce puteam să fac eu în lumea asta? Acel lucru pe care mi-a fost mereu jenă să îl fac. Să cer ajutor cuiva. Și am cerut. Cu aceeași convingere (greșită) că nu-l voi primi. Că deranjez. Că de ce să mă ajute pe mine cineva care nu mă cunoaște… Nu? Sau de ce să mă ajute fără să îmi ceară ceva la schimb. Bani, cu precădere. Am avut parte și de d-astea. Scriu și despre ele, firește.
Doar că am avut și surprize plăcute. Am întâlnit oameni pâinea lui Dumnezeu. Oameni care mi-au întins o mână, fără să stea pe gânduri. Care m-au ajutat și nu au ținut cont că e sau nu zi de sărbătoare, weekend, prea dimineață sau prea târziu, ori că peste 1-2 ore trebuie să plece la serviciu și nu poate veni să mă ia de la spital.
Sunt o ciudățenie a naturii, zău!
Ziceam, ceva mai sus, că dintotdeauna mi-a fost jenă să cer ajutor pentru mine. Nu știu dacă jena /rușinea asta mi-a fost inoculată din copilărie, ori am dezvoltat-o eu pe parcurs. Cert este că mereu am simțit/gândit că sunt o povară pentru cei cărora le cer ajutorul. Dar, culmea, în același timp, nu am simțit nicio secundă același lucru față de cei care mi-au cerut ajutor. Ba dimpotrivă! M-am simțit responsabilă de binelele celui care a apelat la mine. Sunt o ciudată, știu!
Dar nu sunt singura. Pentru că al meu consort este cam din același aluat. Adică ajută mereu, fără să stea pe gânduri. Dar, când vine vorba să ceară ajutor, sau, măcar, să întrebe pe cineva ceva, mai bine se lasă păgubaș. Pentru că nu se cade, nu se cuvine, nu e ok să deranjăm oamenii cu problemele noastre. Pentru că ei le au pe ale lor și nu putem să le cerem să își rupă din timpul lor pentru noi, niște străini (mai mult sau mai puțin).
Și nu de puține ori ne-am trezit ”abandonați” de cei pentru care am fost mereu alături și care ne-au întors spatele când s-au văzut mai bine și mai sus. Eh, așa e viața! Nu le purtăm ranchiună. Ba dimpotrivă, eu le doresc tot binele din lume! Fiecare își ține aproape pe cine dorește. Dragoste și prietenie cu forța nu se poate. Iar cei care ne țin aproape doar pentru că le suntem de folos nu se numesc prieteni.
Oameni noi, oameni vechi
Revin la zilele astea și la noua viață în Germania. Am reîntâlnit aici, spre plăcuta mea surpriză, oameni pe care i-am cunoscut cu mulți ani în urmă, în online, prin intermediul blogului. Oameni care mă citeau și care mi-au scris că mă pot ajuta oricând, având în vedere că ei locuiesc în Germania de ani buni de zile. Unii dintre aceștia sunt Tina și Alex. Și ei părinți de Alexia. Că asta ne-a amuzat când ne-am descoperit reciproc în online. Aveam bloguri de părințeală și fete cam de aceeași vârstă cu același prenume.
Ca ei, din seria oamenilor pe care îi știu de acasă, am mai întâlnit. Printre ei, chiar și foști colegi de presă, precum Ayana. Sunt oameni care mi-au scris să le cer ajutorul pentru orice. Doar că, de rușine, de jenă, din teama aia de a nu-i deranja sau împovăra cu ale mele, nu i-am abordat de câte ori am avut nelămuriri. Am încercat să mă descurc cu ajutorul lui Google. Sau, câteodată, am întrebat pe grupurile de Facebook de expați. Eh, și când vine vorba de grupurile de români de pe Facebook, mi-a fost dat să văd tooot felul de oameni și de reacții. De la unele de bun simț la altele de genul “De ce, Doamne, sunt unii oameni așa?”.
Iar dacă persoanele sus menționate nu au știut cum să mă scoată la liman, în cele câteva dăți în care le-am deranjat cu ale mele, au întrebat mai departe. Și tot s-a găsit cineva care să mă ajute. Cum, de exemplu, a fost Florentina. O româncă stablită de ani buni în Germania și care, ca și mine, este om de Comuniare. Are și un site fain, IagaCommuication, făcut atât pentru clienții nemți, români, dar și world wide. De la ea am aflat atât de multe lucruri espre cum merg lucrurile pe zona de marketing și Social Media pe aici. Deloc cum am învățat eu acasă, pe scurt.
Recunoscătoare până la cer pentru ajutor
Lista oamenilor minunați pe care Universul mi i-a trimis e lungă. Foarte lungă, din fericire. Printre ei și doi ”copii de suflet”, de care suntem nedespărțiti. Doi tineri care chiar ne-ar putea fi copii, dacă ne-am fi străduit, vorba aia. 🙂 La fel de minunați sunt și “nașii noștri din Germania”, Anca și Marian, doi oameni minunați, care ne-au ajutat, fără să clipească, atunci când a trebuit să căutăm o chirie, un medic de familie sau un doctor pentru Alexia. Orice am avut nevoie, au zis “Da”.
Dar cea mai surprinzătoare este întâlnirea cu doamna Luminița. O mână de om. O femeie care nu a ținut cont că e Paște sau că are zi liberă, ori că a trebuit să își pună obrazul pentru noi în fața colegilor. O doamnă pe care am îndrăznit să o abordez în urma unei recomandări primite de la o cititoare a blogului. Practic, o necunoscută, da? Un om care nu ne știa, care nu avea de unde să știe cât de serioși și de paroliști suntem. Și, cu toate astea, femeia asta s-a zbătut enorm pentru noi, pentru a descurca niște ițe cu anumite acte. Efectiv m-a uimit cât de mult s-a implicat pentru niște necunoscuți. Bașca, după ce ”ne-a rezolvat”, ne-a mai și făcut un super cadou! Tot dumneaei!
Acum, când scriu astea, îmi dau seama că mi-e tare cunoscut tipul ăsta de om. Mi-e chiar prea cunoscut: omul care se dă peste cap să facă un bine chiar și unor persoane necunoscute. O persoană care își pune obrazul în joc, fără să știe dacă cei pentru care se agită atât îi vor da o labă peste ochi sau vor fi Oameni. O văd zilnic în oglindă pe această persoană…
Pentru astfel de oameni a aceștia despre care am scris sunt recunoscătoare până la cer și înapoi. Pentru că, atunci când îi întâlnesc, le mulțumesc lor, Universului dar și mie. Și pentru că știu că ei îmi apar acum, fix când am cea mai mare nevoie de ajutor și de oameni de calitate. Dar și pentru că binele mi se întoarce. Iar asta mă face să-mi doresc în continuare să fac și eu bine.
Palmele sunt și ele bune
Recunoscătoare le sunt și celor cărora le-am acordat încredere și m-au dat zmetii după zmetii peste față. La figurat, firește. De când am venit aici, am tot primit recomandarea să mă feresc cât pot de români. Că sunt invidioși, răzbunători, profitori, mincinoși și turnători. Culmea, una dintre persoanele de la care am primit astfel de sfaturi a făcut fix câteva dintre aceste lucruri. Minciuni, răzbunare și a profitat destul de pe urma bunătății noastre. Dar, în egală măsură, ne-a și ajutat în unele chestii. Iar pentru asta nu am cum să nu-i fiu recunoscătoare! Cu toate zmetiile primite ulterior. Și minciunile îndrugate. Fapta bună rămâne faptă bună!
Doar că, din păcate, practica asta este atât de răspândită: cu o mână dau, cu alta îți iau mai mult. Am tot citit ce au povestit românii pățiți despre cei care săreau să ajute, inițial, benevol, pentru ca, ulterior, să le ceară și luna de pe cer. Și, ce e cel mai rău, să văd că sunt oameni care profită din plin de faptul că nou-veniții nu știu limba și regulile de pe aici și să le facă voit rău. Sincer, nu înțeleg cum pot dormi liniștiți cei care nenorocesc unii oameni. Cei care iau bani ”cu împrumut” de la cei pe care îi ajută, care cer bani de la obraz, sume mari, știind că cei de la care cer fac eforturi uriașe pentru a da acele sume. Da, nu e de vină cine cere, ci ăla care dă. Însă sunt situații limită în care oamenii chiar nu știu ce să facă. Și atunci dau și pielea de pe ei, doar să ajungă la liman.
”Da, frate, fac. Dar te costă atât”
M-am lovit aici de oameni din toate categoriile. Și care au ajutat benevol, și care au cerut bani de la obraz sau care au cerut ”cu împrumut” și s-au făcut nevăzuți. Nu înțeleg de ce e nevoie de înșelătorie. Când e atât de simplu să spui de la bun început: ”Da, frate, fac. Dar te costă atât”. Sau ”Nu, nu pot face și asta. Te pot sfătui, dar nu pot să te ajut până la capăt”. Ori: ”Te ajut cu drag. Și nu vreau nimic la schimb”. Simplu. Fără prietenii mimate, fără speranțe deșarte, fără complicații. Nu cred că oamenii nu ar înțelege. Adică sper asta. Și e mai cinstit să știe toată lumea regulile jocului de la bun început. Nu?
Oricum, viața e un lung șir de încercări și de lecții. Cum a fost și cea prin care am trecut, în așteptarea rezultatului unei biopsii, care să mă lămurească dacă am sau nu cancer… Important este, cred eu, să fim reconoscători pentru ce avem. Și pentru oamenii care ne ies în cale. Buni sau răi. Să ne rugăm pentru binele tuturor, indiferent ce ne-au adus sau ne-au luat. Să fim zen!
Eu îți mulțumesc frumos că ai intrat pe blog și te mai aștept cu drag. Mă poți urmări și pe FACEBOOK, pe INSTAGRAM, dar și pe YOUTUBE (unde te aștept să dai Subscribe).
Te poți abona la NEWSLETTER și vei primi, o dată pe lună, un e-mail de la mine cu o parte dintre articolele publicate.
