sunt o mama imperfecta

Noi nu ar fi trebuit să avem copil

Viața de mamă nu e una roz, nu e doar lapte și miere, așa cum credeam, așa cum vedeam în filme, cum citeam pe unele bloguri. Viața de mamă are și ceva din amăreala… coacăzelor. Iar asta am descoperit-o pe parcurs.

 Noi nu ar fi trebuit să avem copil… ziceau medicii

Sau, mai bine zis, medicii ne-au tot spus că nu putem avea copil. Deși eram clinic sănătoși. Amândoi. După nenumărate încercări, am renunțat la gândul că vom avea un pui al nostru.

Am mers pe la N medici, am vrut chiar să apelez și la fertilizarea in vitro. Dar era mult prea scumpă, iar procentajul de reușită nu m-a convins atât de tare încât să fac credit la bancă pentru a putea rămâne gravidă. Eram dispusă să fac și asta. Mă gândeam și la adopție, chiar.

Am renunțat la gândul că voi fi mamă. Obosisem să tot cumpăr teste de sarcină la fiecare întârziere a ciclului. Le foloseam plină de speranțe, dar mă apuca plânsul la fiecare rezultat negativ. Am plâns mult când am văzut atâtea teste de sarcină cu o liniuță, anunțând-mă că nu eram gravidă.

Ne-am luat gândul că vom fi părinți

Am fost ferm convinși că nu vom putea face un copil. Așa că ne-am luat o pisică. Pe Kyra. Dacă nu putem avea copil, măcar pisică să avem.

”O să fim doi moși care își alintă pisicile ca pe propriii copii”, îmi spunea soțul.

Am fost fericită. Extrem de fericită cu Kyra în casă. O tratam ca pe… bebelușul meu. Au trecut vreo patru luni de când eram mămică de pisică. Eram în plin proces de autovindecare, de uitare a neputinței de a nu avea un copil.

Ca de obicei, menstruația mi-a întârziat. Nu m-am grăbit să iau din nou test de sarcină. Deja jucasem de prea multe ori jocul ăsta. Am fost în negare până mi s-a făcut rău. Dar rrrrău! Oboseala, îmi ziceam.

Și totuși, am încercat un test. Sigur va fi negativ, dar, hai, ce-o fi o fi. Au apărut două linuțe. Am cumpărat altul. Tot două liniuțe. ERAM GRAVIDĂ! Tot universul mă iubea! Acel test cu două liniuțe mi-a schimbat viața.

 

Așa a început călătoria mea în parenthood… #blogulmamei.ro

O postare distribuită de Blogulmamei.ro (@blogulmamei.ro) pe

Țin minte că l-am sunat pe Tibi. Era la volan. I-am zis să tragă pe dreapta, că am o veste. El a zis că a tras pe dreapta, eu nici acum nu cred că a făcut-o. Dar ce contează. I-am dat vesta, a chiuit, apoi am început să ne facem planuri.

 O sarcină cu probleme și un bebe suspect de Down

Așa a început aventura noastră în ”parenthood”. Prima ecografie a fost una emoționantă. Însă, de departe, cele mai intense emoți au fost atunci când i-am auzit inimioara bătând. Am plâns de fericire. Ea era acolo, puiul meu creștea, iar eu abia așteptam să o strâng la piept.

Sarcina a fost una cu probleme. Mari. De la suspiciunea de Sindrom Down, până la posibile complicații vitale din cauză că eu am RH negativ și tati pozitiv. Iar sarcina la mamele cu RH negativ nu e tocmai ușoară. Am povestit aici despre asta.

Cert este că finalul a fost fericit. Am adus pe lume un copil perfect sănătos. Însă, ce nu știam noi, adevărata aventură abia începea. O aventură ce ne poartă și acum prin acel amalgam de sentimente despre care vorbeam la început.

În primele luni de viață, Alexia a fost foarte bolnăvicioasă. Am murit de nenumărate ori privindu-mi neajutorată copilul care suferea și nu-mi putea spune unde o durea.

 Puterea de a fi mamă

Eu eram mai sperioasă, dar tati a fost de fiecare dată cel cu picioarele pe pământ. El mă îmbărbăta de fiecare dată. Chiar și atunci când am rămas fără lapte matern.

Am suferit ca un câine. Nici acum nu cred că mi-a trecut durerea de a nu-mi putea alăpta copilul. Trei luni, atât am alăptat-o. Apoi, am simțit că o parte din mine s-a dus odată cu pierderea laptelui.

Cum ziceam, Alexia a fost tare bolnăvicioasă în perioada de bebelușenie. La cât de des mergeam la spital cu ea, deja mă împrietenisem cu doamnele doctor de la Budimex (Maria Curie), de la Urgență. Două dintre ele chiar mi-au dat numerele lor de mobil, să le sun.

Abia în această perioadă în care făceam dese drumuri la spital cu copilul mi-am dat seama: să fii mamă nu e deloc ușor. Nu e numai lapte și miere.

Te pierzi cu firea, plângi, urli, ai o furie soră cu instinctul… criminal. Dar, pe de altă parte, descoperi în tine puteri nebănuite. Puterea de a te aduna, după ce te-ai spart în milioane de cioburi. Puterea de a zâmbi, deși, pe interior, ești slăbit, ars, distrus. Dar și puterea de a muta munții.

După aceste episoade în care mă simțeam neajutorată în fața unui copil suferind, mi-am dat seama cât de mult am greșit eu față de mama, Dumnezeu să o odihnească! Mi-am dat seama că pentru ea a fost cumplit să crească două fete într-o sărăcie lucie. Abia atunci i-am cerut mamei iertare. Abia atunci, la 30 și de ani, i-am spus prima oară că o iubesc. A fost o ușurare uriașă pentru mine.

Primele dăți când Alexia…

Dincolo de momentele de cumpănă, viața de mamă mi-a oferit și îmi oferă atât de multe bucurii. Acele primele dăți când copilul meu…

Când în rai, când în iad

Aceste prime dăți de mai sus sunt cele care îmi umplu sufletul. Cele pe care vreau să mi le amintesc de fiecare dată când sunt cuprinsă de furie. De fiecare dată când mă pierd, urlu, țip, plâng.

Căci, da, sunt om  și mă pierd adesea cu firea. Căci viața mea e departe de a fi roz tot timpul. E departe de a fi perfectă. Și, cum nici eu nu sunt un om perfect, am și eu ieșirile mele. Față de mine, față de soț, față de copil.

Ei bine, da, urlu, țip, mă enervez. Iar astea le-am ”descoperit” de ceva vreme. Nu eram așa. Eram calmă, liniștită. Eram prea zen! Zenul meu s-a dus pe măsură ce am descoperit că să fii părinte nu e atât de ușor. Cu atât mai mult cu cât ai un copil hiperactiv și hipercăpos, iar tu te simți adesea depășit de situație.

Nu e ca atunci când îți iei un câine și îl dresezi. Să formezi un copil este, zic eu, cea mai mare responsabilitate. Și cea mai grea misiune, deopotrivă. Copilul nu-ți vine la pachet cu ”instrucțiuni de utilizare”, iar asta ne face nouă misiunea și mai grea.

Din tainele ”meseriei de părinte”

Alături de tati, am pornit în acest drum fără să avem habar ce ne așteaptă. Ne-am ajutat, ne-am completat, am format o echipă. Ne-am certat, ne-am împăcat, ne-am ajutat. Am învățat și încă învățăm din mers să descifrăm tainele ”meseriei de părinte”.

Nu știm ce ne așteaptă, nu știm ce trebuie să facem. Dar știm un lucru: ne iubim copilul și vrem să-i fim alături. Să o pregătim de zbor, așa cum ne pricepem noi, după puterea noastră, după cum învățăm și noi din mers. Să zburăm împreună. Și să învățăm împreună. Noi de la ea, ea de la noi.

Viața de părinte este ca o excursie în care pornești fără hartă, fără ghid. Nimeni nu-ți poate spune ce te așteaptă. Dar tu poți învăța din mers, din greșeli. Important este să înveți, nu să contorizezi greșelile.

Cam acesta a fost parcursul nostru, până acum, pe acest drum al meseriei de părinte. Mi-aș dori farte mult, chiar m-aș bucura, să aflu și poveștile voastre. Ar fi tare fain. Iar dacă vreți, le și pun pe blog, ca guest post. Așadar, puteți lăsa poveștile voastre la finalul acestei postări, sau mi le puteți timite pe e-mail, dacă vreți să le dedic o postare.

Această postare face parte din campania Alături de tine, by Phillips Avent. O călătorie ce își dorește să adune amintirile părinților, amintiri care să fie păstrate în capsula timpului.

Dacă ți-a plăcut (sau nu) ce-am scris, mi-aș dori foarte tare să mi-o spui. Cu un mic comentariu, cu un share, cu un like… Mă găsești și pe Facebook și pe Instagram. Iar dacă vrei să fii la zi cu postările mele, poți introduce adresa ta de e-mail acolo unde scrie ”Abonare  via e-mail”. Eu îți mulțumesc frumos că ai intrat pe blog și te mai aștept cu drag.

15 Comments

  1. o calatorie ca un mountain russe.desi va stiu peripetiile, desi va stiu din tot ce scrii, tot m-am emotionat si am citit pe nerasuflate. si copilul meu cel mic a spus prima data Ca, de la Pisica :))).
    tocmai ma pregateam sa scriu si eu pentru campania asta cand mi a iesit in cale scrierea ta. trebuie sa ma adun sa pot scrie atat de ccursiv , ca imi dau buluc o multime de ganduri, desi despre ele am mai scris :).

  2. Poveste trasa la indigo cu a mea, doar ca la noi a început cu Maya, o labradoritza care ne-a “ajutat” moral, in tacere, vreo 4 ani pana a venit bebe. Eu, în toată perioada de NU-uri din partea medicilor, am știut ca doar Dumnezeu poate schimba totul în DA, ceea ce s-a și întâmplat. Acum mi se pare comic, ca mi se spune ca tot nu putem avea copii ( noi dorind sa mai avem încă un bebe). Concluzia: cu tot respectul meu pentru medici și meseria lor, Doamne Doamne este singurul care poate interveni acolo unde ei dau greș.

  3. Și noi ne-am străduit vreo doi ani din momentul în care am decis că am vrea și noi un bebe. Ni se tot spunea să ne relaxam, că suntem tineri, o sa vină. Am tot făcut analize, nu știam care e problema, deja momentul de intimitate devenise un stres, de a procrea. Am făcut și o desfundare de trompe, și m-am relaxat într-o excursie în Peru, am băut ceai de coca să rezist la altitudinea de la Cusco, ne-am relaxat și s-a întâmplat. Habar nu aveam ce ne așteaptă și ce greu va fi, nimeni nu îți spune asta. A mai venit și al doilea la interval de 18 luni și capac!! Facem tabăra aia de fete??

  4. Într-o lume a mămicilor care și-au dorit să fie mămici, care au luptat pentru a fi mămici, una ca mine – care avea sechele din copilărie și nu și-a dorit copii, dar a devenit mamă de prima dată cum s-a atins bărbatul de ea 🙂 – este rușinată.
    Sunteți un fel de eroine – nu de la Jii, ca Ecaterina Teodoroiu, ci din România modernă.
    Vă respect pentru truda voastră și-mi dau seama ce consum emoțional ați trăit, după povestirile voastre. Altfel mi s-ar părea că e o mâțâire continuă și fără rost lamentarea că nu ai copil (ținând cont de experiența mea!)

  5. Când citesc astfel de mărturisiri, apreciez mult mai mult tot ceea ce am. De multe ori, când primeşti totul “pe tavă” parcă nu apreciezi aşa mult. Adică am rămas însărcinată din prima, sarcina a fost relativ ok, bebe e sănătoasă şi energică.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close
Scroll Up
%d bloggers like this: