Alexia a dormit mai mult în pătuțul ei de bebeluș decât cu mine. Deci, nici vorbă de co-sleeping “ca la carte” la noi, exceptând primele patru luni, cât a durat recuperarea mea după cezariană. Doar în perioada aceasta am ținut-o în pat, lângă mine. Pe ta-su’ deja îl exilasem în sufragerie din cauza durerilor cumplite cauzate de cezariană, dar şi de teamă că m-ar putea lovi în somn. În plus, nu mai avea loc în pat de noi, fetele 😉
Ce-i drept, cu fii-mea lâgă mine îmi era mai ușor așa să o alăptez, să am grijă de ea, să o veghez. Căci, din cauza operaţiei, mişcările mele erau limitate… După ce m-am recuperat total, Alexia a dormit numai în pătuțul ei. Am mai avut eu câteva tentative de a împărți patul meu cu ea, dar nu prea mi-a ieșit. Deja copilul era obișnuit să doarmă în pătuțul său.
Am vrut să o lăsăm să doarmă singură din mai multe considerente. Unul dintre ele a fost acela de a ne putea băga în / ridica din pat în orice moment, fără teama că deranjăm copilul. Un altul a fost acela că ne-am speriat teribil de situația unor părinți care nu puteau “mișca” de copiii lor, pe care i-au învățat să doarmă cu ei. Când zic nimic, chiar nimic: se trezeau să se ducă la baie, hop, se sculau și copiii. Voiau adulții să se bage mai târziu în pat, copiii trăgeau de ei să nu adoarmă până nu se băgau adulții în pat. Nu ne doream asta. Sincer, pentru un echilibru, voiam să avem și noi o doză mică de independență.
Tocmai de aceea am ales să o lăsăm pe Alexia să doarmă în pătuțul ei.
De ceva timp, însă, pentru că (eu simt că) lipsesc cam mult din viața ei, având în vedere programul meu de la job, am zis să mai dorm cu ea din când în când. Așa că mă înghesui în pătuțul ei, ne pupăm, ne alintăm, ne îmbrățișăm și dormim. Mă rog, eu adorm prima, dar nu pentru mult timp. Ea se tot foiește, tot așază și reașază jucăriile, mă învelește, mă dezvelește, mă pupă, îmi șoptește la ureche…
Este un sentiment plăcut, sincer. Mă și amuz când mă cuibăresc în pătuțul ei. Asta pentru că draga de ea se lipește ca afișul de perete ca să îmi facă mie loc, elefantul 😉 . ”Hai, mami, uite, mă dau eu la pelete, ca să nu cazi tu din pat!”. Ce-i drept, mărturisesc, mă și răsfăț. Mă fac că dorm, iar ea mă mângâie, mă pupă, mă ia în brațe… Alint în toată regula, nu?
Facem asta ocazional, iar fii-mea e tare fericită să mă găzduiască în camera ei. Însă, la început, cum nu prea mă simțeam eu confortabil în patul ei, o ștergeam mișelește când ea începea să sforăie. Fugeam lângă tati. Iar dimineața, mogâldeața mea, cu ochii lipiți, cu vocea tremurândă, venea lângă mine și mă certa:
-De ce ai plecat, mami? Te-am căutat
-Nu am putut să dorm, iubire
-Mă tlezeai și te mângâiam eu pe cap să adolmi
-Bine, nu mai fug. Bine așa, iubire?
-Da. Te iubesc, mami
Awwwww!
Cum și Alexia și tati vor să doarmă cu mine, mă tot gândesc să le fac un program alternativ. Lucrez la asta, mă gândesc. O zi tati, zece Alexia. E corect așa, nu? 😉 Varianta cu toţi trei în pat pică pe motiv de lipsă de spaţiu…
