Atunci când cumperi mucecinci ”pe sub mână”, te simți ca acasă, în orice colț de lume te-ai afla, tu, române. Suntem în anul 2021. An în care americanii au făcut cel mai important pas în cucerirea planetei Marte. Planetă pe care, speră ei, cât de curând, vor locui oamenii. Oamenii ăștia de pe pământ. Ei bine, în acest an eu, cetățean român stabilit în Germania, am cumpărat mucenici pe ”sub mână”.
Pentru cei născuți după anii 80-90, acest pe ”sub mână” pare o poveste, ceva ce ei nu au apucat să trăiască din plin. Iar pentru cei născuți după 90, chestia asta e precum legendele despre care nu se mai știe dacă au pornit de la o sămânță de adevăr sau nu. Dar, pentru cei din generația mea, cei care am trăit din plin în vremea dictaturii comuniste din România, acest ”pe sub mână” aduce fiori pe șira spinării și te lasă cu un mare gol în stomac.
Deschid o paranteză. Mă simt nevoită să o fac. Pentru că expresia ”pe sub mână” are nevoie de o explicație mai amplă decât cea oferită de DEX online (Dicționarul explicativ al limbii române). Această expresie nu este doar o alăturare de cuvinte pentru a defini actul de a da/a lua ceva pe ascuns. Nu! Această expresie este istorie pură. Este modul în care mulți dintre noi reușeam să ne bucurăm de acele lucruri de care am fost privați în comunism sau ni s-au oferit cu țârâita. Și, atunci, fiecare se ”descurca” așa cum putea. Mai luai o cafea ”pe sub mână”, mai un ulei, o pungă de ”tacâmuri” (aka gâturi, gheare și spate de pui), sau țigări ”Kent”, ori un săpun ”Fa”. Pe care îl puneai printre haine, că nu te îndurai să te speli cu așa bunătate de săpun. Nuuu! Îl foloseai pe ăla de casă să te speli. ”Fa” era săpunul pe care îl țineai printre haine, până trebuia să mergi la doctor, și i-l puneai în punga de cadou, alături de sticla de ”Pepsi”, de pachetul de ”Kent” și de cel de cafea sau/și de cutia de ness.
”Pe sub mână” este sinonim cu sărăcia și cu stilul de viață la care a fost împins românul în vremea comuniștilor
”Pe sub mână” este sinonim cu a se ”descurca”. Așa cum și mulți de ”descurcă” acum. Mă rog, definiția exactă s-ar întinte de-a lungul multor pagini dintr-un tratat de istorie. Dar eu am explicat expresia așa cum am trăit-o la vremea la care luam pe sub mână de la banane, arahide, Pepsi, sau săpunuri. Chiar și pastă de dinți. Noroc cu ”mătușa” din Elveția.
Revenim la anul de grație 2021. Am intrat în a opta lună de când m-am stabilit în Germania. Încep, zic eu, să mă obișnuiesc. Deși, nu am interacționat prea mult cu „băștinașii”, căci, din decembrie încoace, suntem în lock down. Iar aici se cam respectă regulile, nu e de joacă. Nu merge cu ”Știi, bă, cine sunt eu? Sau cine e tata? Ce pana mea mă pui tu să port mască și să stau în casă?”. Nope! Ai greșit, ai plătit! Aici. La ”Nemția”.
Eh, și uite așa se face că în minunata seară a zilei de 5 martie 2021 ajung la magazinul românesc, aflat la 8,9 kilometri de casa în care locuiesc. Cum se apropie ziua de 9 martie, am zis să fac și eu mucenici, ca în fiecare an. Ca mai tot românul. Așa că am zis să încerc, poate găsesc opturile din cocă în magazinul cu produse mioritice. Intru în magazin. Înăuntru, un client plătea la casă. Fata de la casă termină de vorbit cu el și mă ia cu ”bună ziua”.
- Ăăăă, cred că nu ați mai apucat să vă uitați pe geam. Deja e seară! – zic eu pe tonu-mi glumeț.
- (după un râs de a răsunat micul magazin, casiera îmi zice) Da, chiar că nu am văzut că e seară.
- Aveți cumva, din întâmplare, mucenici?
- Da. Atât îmi zice blonda de la casă.
Că așa e românu’
O las să termine de pus produsele în punga clientului, iar eu merg să mă plimb printre rafturi. Nu găsesc mucenicii. Merg spre ea să cer ajutor. Mă pregăteam să zic că sunt blondă și nu recunosc mucenicii. Dar și ea e tot blondă. Așa că renunț la glumă. Nu știu câte blonde gustă glumele acre despre blonde. Când ies dintre rafturi, ia casiera de unde nu-i! O aștept. Apare din spate, cu două punguțe maro deschis în mână. Mi le întinde și zice încet, deși eram singure în magazin:
- Am primit foarte puține pachete de mucenici. Mai mult de două să știți că nu vă pot da.
- Perfect! Este fix cât îmi trebuie. Nici nu voiam mai multe.
- Știți, nu le punem pe raft. Dăm câte 1-2 pachete de persoană și doar clienților fideli. (m-am simțit, cumva, măgulită, pentru că eu nu sunt clientă fidelă. Cred că asta era a treia oară în cele opt luni de Germania în care am intrat în magazinul românesc).
- Ah, să înțeleg că pungile cu mucenici sunt rezervate deja?
- Ah, nu, doamnă! Dar, imaginați-vă că, dacă le las pe raft, vine unu’ și își umple portbagajul. Că așa e românu’: să ia el totul, chiar dacă nu îi trebuie atâta! Ce le mai rămâne celorlalți clienți? Așa, am zis să dăm câte puțin, să ajungă la toată lumea.
- Frumos. Așa aveți mai mulți clienți fericiți că, măcar, au apucat să guste, dacă nu să facă niște cantități industriale de mucenici.
- Mâine e sâmbătă, zi în care vin mulți la cumpărături și siiiigur vor vrea câte 10 pachete de persoană. O să le zic ce v-am zis și dumneavoastră: maxim două de persoană. Ce să facem, ghinion că ne-au ajuns doar câteva…
Ei, fătuca asta care mi-a dat mucenici ”pe sub mână” nu avea mai mult de 28 de ani. Deci, nu a trăit în epoca de glorie a lui ”pe sub mână”. Și totuși… îl are în sânge. Cum, sunt convinsă, tot românul îl are. Pentru că noi suntem un popor de oameni ”descurcăreți”, nu?
Nu știu dacă asta a fost ”strategie”, ca să mă facă să mă simt specială și să smulgă de la mine 1-2 euro în plus, ca semn de recunoștință. Tot treabă românească și asta cu lingușeala, nu? Sau, poate, chiar asta e strategia de marketing a magazinului: să se dea câte 1-2, să ajungă la toată lumea. Treabă românească, asta e clar.
Și, uite așa, m-am simțit și eu ca acasă!