Moartea tot loveşte în jurul meu

În dimineaţa zilei de 31 octombrie, cu ochii încă lipiţi de somn, mă grăbeam spre cursul de legislaţie. Nu ştiam că va fi o zi în care voi vorbia iar despre moarte. Un claxon insistent mă trezeşte din mersul meu de somnambulă. O doamnă şi o adolescentă într-un Tico mov, prăfuit. Am văzut pe buzele femeii că îmi zicea ceva. Nu am auzit-o, aşa că m-am apropiat. Am rămas şocată când i-am văzut chipul umflat şi ochii roşii. Mai mult ca sigur plânsese mult. Foarte mult. „Nu vă su… pă… raţi, unde este spitalul… Bagdasar?”. „O fi avut cineva din familie vreun accident”, mi-am spus. Nu ştiam nimic despre cele întâmplate cu o seară înainte în nenorocirea aia de club. I-am explicat de vreo trei ori, până m-a asigurat că a înţeles. Îi curgeau în continuare lacrimi pe obraji, iar copila de lângă ea nu îşi ridicea privirea din podea. Ajunsă la cursul de legislaţie, până să vină proful, am deschis netul, să văd ce se mai întâmplă, să citesc 2-3 ştiri, să-mi umplu timpul. Am înlemnit. Să scap telefonul din mână, aveam în minte doar un cuvânt: moarte. Abia atunci am aflat de incendiu. Femeia mergea să-şi vadă copilul, sau soţul care, sunt convinsă, a participat la acel concert. Sper din tot sufletul să fie bine.

Am mulţi prieteni rockeri, am mulţi prieteni şi colegi care ies în cluburi. Mi-a fost frică să îi sun. Teribil de frică. Nu am sunat, am început să îi verific pe Facebook, să văd că au postat ceva, orice, în data de 31 octombrie. Din seara aceea am numai coşmaruri, visez numai oameni arzând şi cerându-mi disperaţi ajutorul.

Pe măsură ce descopeream că „ai mei” erau ok, că unii au scăpat, că alţii au renunţat în ultimul moment să mai meargă la acel concert, aflam şi de cei care au fost loviţi. Un fost coleg, băiat bun, a rămas fără tovarăşii lui, pe unul a avut puterea să-l conducă la groapă, pentru ceilalţi se roagă să se recupereze, deşi pronosticurile nu sunt deloc încurajatoare. Erau lângă scenă.

Un alt fost coleg, acum cameraman la o televiziune, a povestit cum a trebuit să-şi filmeze prietenii, cum a trebuit să meargă la înmormântările lor şi să vadă prin obiectivul camerei cum se punea capacul sicriului.

Mai văd câte un status de-al celor apropiaţi care spun că au sperat până în ultima clipă, dar gedeaba. O copilă „din gaşca mea” anunţa, tristă, că inima prietenei sale s-a oprit chiar în ziua în care trebuia să-i fie alături la aniversare, aşa cum i-a fost an de an, aşa cum i-a fost şi la botez.

Aflu că una dintre „fetele mele de împrumut”, copile pentru care am fost un fel de bonă cu mulţi ani în urmă, trebuia să fie acolo, în Colectiv, dar că a renunţat să mai meargă pentru că gaşca nu era prea mare.

Azi am intrat pe blogul unei mămici tare dragi mie, amuzantă, zăpăcită, mereu pusă pe glume, aşa ca mine. Am încremenit. Unul dintre cei de lângă scenă era fostul ei soţ.

Mi-e teamă să mai citesc ceva, să mai deschid internetul, să mai răspund la telefon. M-am săturat să aud de atâtea înmormântări, de atâta suferinţă. Mi-am îngropat părinţii la şase luni diferenţă unul de celălalt şi am sperat că acestea vor fi ultimele înmormântări din viaţa mea, ultimele despre care să aud. Da’ nu, doamna cu Coasa nu se opreşte! Mă doare sufletul de copiii ăia care zac pe paturile de spital, de cei care nu mai sunt, dar şi de părinţii lor, al căror coşmar pare a fi unul fără final. Şi asta din cauza politicii lui „merge şi aşa”, din cauză că orice neregulă se rezolvă cu şpagă… Şpagă pe care eu am refuzat să o dau de fiecare dată când mi-a fost cerută.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close
Scroll Up
%d bloggers like this: