Ura nu e un sentiment creştin, dar nu pot fi creştină cu o aşa curvă nenorocită precum moartea. NU POT! Cu atât mai mult cu cât a luat dintre noi un suflet atât de mare precum mama. Căci mama chiar este un mare suflet. Şi spun asta nu doar pentru că e mama mea (deşi ar fi fost un argument suficient), ci pentru că ea chiar e un suflet mare, care a dăruit iubire, pentru care sacrificiul de sine pentru fericirea celor din jur nu a fost niciodată prea mare, care ştia să aline orice suferinţă şi de la care am învăţat iubirea, milostenia, cinstea, fericirea.
Tabloul morţii e sfâşietor, e inuman, chinuitor… Nu sunt cuvinte pentru a descrie ce e în suflet atunci când nenorocita de moarte mai fură câte un om.
Am auzit de atâtea ori în jurul meu că, atunci când într-o familie se stinge un om care era bolnav de multă vreme, rudele sunt ”pregătite” pentru moartea suferindului. Dar nu e aşa. NU! NU! NU! Gândul că ”a scăpat de suferinţă” nu poate alina nicicum suferinţa celor rămaşi în urma celui plecat în lumea de dincolo. Poate ţi se ia o piatră de pe inimă că a scăpat de chinuri (Doamne şi ce chinuri a avut mama de îndurat!), dar în locul acelei pietre a rămas un gol imens! Cu se să-l umpli? CU CE?
O să regret tot restul vieţii că mama a plecat şi nu i-am zis că o iubesc! Căci nu, nu i-am zis asta mai mult de… o dată. O singură amărâtă şi insuficentă dată! Mi-am învăţat lecţia mult prea târziu: mamelor trebuie să le spunem că le iubim cât sunt printre muritori şi putem vedea pe chipurile lor fericirea pe care le-o aduc aceste două (în aparenţă) simple cuvinte. Văd pe pielea mea câtă fericire îmi aduce ”te iubesc-ul” rostit de fata mea. Acum pot doar să bănuiesc că la fel s-ar fi simţit şi mama mea, dacă i-aş fi spus şi eu. Acum, însă, nu mai pot să-i văd chipul luminându-se, ci doar pot bănui că de de sus, din ceruri, zâmbeşte fericită ştiind că o iubesc enorm. Simt că nu am putut face suficient de mult pentru a o răsplăti pentru eforturile şi sacrificiile de a ne creşte, pe mine şi pe sora mea. Mama nu a avut deloc o viaţă uşoară... DELOC! Dar, măcar, a sfârşit fericită, alături de un om care o iubeşte enorm, un om care acum se simte gol, nedreptăţit, jefuit, părăsit, un om căruia i-a fost luată jumătatea perfectă. Un om care a iubit-o şi o iubeşte pe mama cum numai în filme sau în romanele de dragoste ţi-e dat să vezi… Nu ştiu să existe o aşa iubire, nu cred că în lumea asta mare sunt oameni care să iubească atât de intens ca soţul mamei! Poate doar iubirea dintre Anca Pandrea şi Iurie Darie să semene cu cea a mamei cu tatăl meu vitreg. De fapt, tatăl meu, că el m-a crescut, că şi datorită lui sunt ceea ce sunt azi! Deci da, ”taii”, ”Corneluşe” e, în fapt, tatăl meu! Tatăl meu care acum simte că şi-a pierdut rostul, menirea, tatăl meu a cărui suferinţă nu ştiu ce să fac să i-o alin, căci în orice direcţie priveşte e ceva ce-i aminteşte de iubirea lui, sufleţelul lui, frumoasa lui, dragostea lui, mămicuţa lui… Da, ştiu, Alexia poate fi un colac de salvare, poate fi pansamentul pentru sufletul lui, acum gol. Ea îl poate ţine ocupat, dar nu suficient cât să-l facă să treacă peste… Dar, undeva în străfundul sufletului meu, am convingerea că ea e medicamentul potrivit, ea e răspunsul. Şi sper să nu greşesc.
Ştiu că timpul vindecă rănile, sau, măcar, le face să se închidă. Dar până ce timpul îşi va face treaba, nu pot scăpa de furia asta, de ură, de neputinţă, de dorinţa de a mă lua în piept cu oricine pentru că s-a făcut o nedreptate. O mare nedreptate, căci un om atât de bun şi de iubit nu trebuia să se ducă. Nu mama.
În astfel de momente, clar, orice cuvinte sunt de prisos. Nu ele pot alina suferinţa. Ba chiar pot dăuna unele întrebări precum ”Ce faci?”, ”Cum eşti?” sau, şi mai de neînţeles pentru mine: ”Cum s-a întâmplat?”. Pe bune! Chiar contează? E chiar atât de vital pentru cineva ca o persoannă care tocmai a pierdut un om drag să povestească, în detaliu dacă se poate, cum s-a stins omul drag? Mi se par deplasate acesrte curiozităţi morbide. Sau, poate, e doar efectul suferinţei mele…
Un lucru bun în toată nebunia asta este acela că m-am revăzut cu sora mea după un amar de ani şi am început să vorbim.
Imi pare rau, Cristina! Condoleante! Stiu ca lumea nu comenteaza pentru ca nu stie ce sa spuna dar nici nu cred ca trebuie sa spunem mai mult de atat.
Merci, Laura, merci. Da, e suficient un cuvânt. Acel cuvânt scris de tine
Condoleante!Este o mare pierdere cand pierzi un parinte.
Condoleante!O mare pierdere cand dispare unul dintre parinti!
Condoleante, Cristina!
Nu pot sa-mi inchipui ce greu e sa scrii un articol cu cap si coada intr-o astfel de situatie. Sunt atatea ganduri, atata suferinta si, mai ales, atatea regrete… Mamele noastre au trait intr-o vreme in care exteriorizarea sentimentelor nu era permisa de uzantze. Dar noi putem (si trebuie) sa le spunem oricand fetelor noastre ca le iubim, astfel incat sa nu le lasam si noi pe ele, atunci cand va fi sa fie, cu regretul ca nu au avut ocazia macar sa ne raspunda la fel.
Să ştii că de vineri încoace Alexia m-a simţit tristă şi îmi tot spune că mă iubeşte şi că sunt ”plefelata” ei. Iar asta mă face să plâng de tristeţe că mama nu a simţit din partea mea ce simt eu când fii-mea îmi spune aceste lucruri…
Şi da, a fost cel mai greu articol pe care l-am scris. Dar scrisul mă ajută. Enorm! Cuvintele îmi ies greu din gură, dar degetele îmi fug pe tastatură. Scrisul e un bun medicament, e un bun psiholog…
Condoleante…. Si spune-i in continuare ca o iubesti pentru ca va fi mereu langa tine… Acolo in sufletel. Sa va dea Dumnezeu putere!!!
Mulţumim, Andreea
Condoleate Cristina si multa putere pt. ca Alexia are nevoie de tine. Nu pot sa-mi imaginez durerea enorma prin care treci, sper doar ca aceste cuvinte de la oameni necunoscuti sa te imbarbateze!
Condoleante! 🙁
Cristina, imi pare nespus de rau pentru tine, pentru pierderea ta. Condoleante, scumpa mea!
Condoleante Cristina! asa este, parintii nostri nu au fost obisnuiti sa spuna anumite cuvinte sau sa faca anumite gesturi. dar dincolo de cuvinte sunt simtamintele care spun multe au stiut si simtit.
Multa putere si regasire in bratele minunii tale care stie sa te mangaie cu intuitia ei de copil!
Draga Cristina si eu mi-am pierdut un parinte si stiu cat este de greu.Nu conteaza ca e mama,ca e tata,este parintele nostru ce ne-a crescut.Condoleante si te imbratisez puternic!
Condoleante
Condoleante Cristina si multa putere tie si intregii familii. Sunt sigura ca mama ta stia cat de mult o iubesti si ca desi poate nu i ai spus o verbal i ai aratat in multe feluri .
Mă doare inima pentru tine și aș vrea să spun ceva care să te încurajeze. Nu am cuvintele necesare. Dar promit să mă rog pentru tine ca Dumnezeu să-ți mângâie inima. El este Singurul în măsură să îți umple golul din inima ta! Sunt alături de tine cu inima, chiar dacă îți sunt la distanță!
Merci, merci
Condoleante, Cris! Imi pare tare rau. Mai ales ca ultima data cand ne-am vazut chiar imi povesteai de ea…Dumnezeu sa o odihneasca!
Merci, Bianca. Da, mereu voi povesti despre ea…
Condoleante. Regret ca mama ta a decedat! Dumnezeu s-o odihneasca!