sala-de-clasa-foto-pixabay

Într-un așa sistem bolnav, mi-aș dori să NU am copil de 10 la școală! #ProfesorPentruViitor

”Într-un așa sistem bolnav, mi-aș dori să NU am copil de 10 la școală!”. Aceasta este concluzia unei profesoare despre sistemul de educație din România.

Un dascăl care s-a retras de la catedră, după 34 de ani, din cauză că a simțit că schimbările abramburite din Educație mai mult au pus piedici decât să ajute în actul de predare. Acest dascăl este diriginta mea din liceu, un OM, un profesor de milioane, care a făcut tot posibilul să fie un adevărat #ProfesorPentruViitor, atât pe vremea comunismului, cât și după căderea acestui regim.

Dintre toate articolele din seria #ProfesorPentruViitor, cel pe care îl public astăzi îmi este cel mai greu să îl scriu. Și asta pentru că astăzi scriu despre… “mama mea din liceu”. Despre diriginta mea, pe care, fără exagerări, o consider ca o mamă. Pentru că așa am simțit-o din prima clipă. Pentru că a fost ca o mamă pentru noi, elevii ei de la liceul Costin D. Nenițescu. Practic, este primul dascăl pe care l-am sunat atunci când m-am decis să încep această campanie, #ProfesorPentruViitor. Este primul profesor care a răspuns întrebărilor mele și care mi-a spus că fac bine ceea ce fac prin acest demers.

Însă, pentru că îmi este atât de greu să scriu acest text despre EA, l-am ținut la “dospit” până când am simțit că pot lăsa subiectivitatea de o parte și pot scrie despre ea. Pentru un jurnalist, este un exercițiu greu: să scrii obiectiv despre o persoană pe care o iubești atât de mult. Voi încerca, așadar, să fiu cât mai obiectivă. Înainte de a trece la interviul propriu zis, vreau să v-o prezint pe “diriga” mea, doamna Livia Dișli (Iacob-Frâncu).

clasa-12-E-liceul-de-chimie-Costin-Nenitescu
clasa-12-E-liceul-de-chimie-Costin-Nenitescu-dupa-20-de-ani-1

Am făcut liceul la puțin timp după Revoluția din ’89, când se făcea trecerea de la manualele comuniste la cele fără texte propagandiste. Am fost, practic, o generație de sacrificiu. Este un stereotip, știu, dar chiar asta am fost. Noi nu am mai avut uniforme, nu am mai dat treapta a doua, nu am mai mers la muncă, pe câmp, sau alte chestii de genul, practicate în comunism.

Am fost prima clasă de uman a Liceului de Chimie. Iar “titulara” acestei clase a fost profa de engleză. Livia Dișli se numea la vremea aceea. Ea a fost mama noastră. O femeie caldă, cu o metodă de predare total diferită față de ceilalți colegi de cancelarie. Cu o căldură în suflet și cu atâta dragoste pentru “copiii” ei.

Clasa noastră, cu profilul de limbi străine, a fost structurată astfel:

  • jumătate dintre elevi studiau engleză – avansat, rusă – secundar și germană – începător.
  • cealaltă jumătate: franceză – avansat, germană – secundar și engleză – începător.

 Eu am fost la cea de-a doua categorie. Pentru noi, începătorii în ale englezei, diriga a ales să nu predea  după manualele rigide ale vremurilor. Ci după celebrele cărți Headway, pe care ea le-a adus din Anglia, unde a fost la un curs de specializare, la Oxford, ca ”visiting profesor”.

Doamna Dișli a fost singurul profesor care s-a băgat pe sub pielea fiecăruia dintre elevii săi. Știa punctele slabe și pe cele forte ale fiecăruia în parte dintre noi, cei 30 de copii din clasa ei.

A pus în valoare punctele noastre forte, iar pe cele slabe ne-a ajutat să le depășim. A fost prima  persoană (și singura) care nu a folosit frica, pedeapsa și/sau umilirea ca instrumente pentru a ne face să învățăm. Cum a lucrat cu noi? Cu dragoste. Cu respect. Ne-a respectat. Ea pe noi! Și, automat, și noi pe ea.

În orele noastre de dirigenție nu făceam engleză. Și atunci, dar și acum, orele de dirigenție devin ore de lucru în plus la materia predată de diriginte. În cazul nostru, orele de dirigenție din liceu erau ore dedicate dezvoltării noastre. Erau ore tematice, realizate după diverse cărți aduse de diriga din SUA, unde, la fel, a mers tot pentru o serie de cursuri de formare. Erau ”manuale” cu subiecte despre viață, despre dezvoltare personală. Am fost prima generație de liceeni care au sărbătorit Valentine’s Day. Am scris bilețele pentru colegi. Firește, despre iubire.

Țin minte că la o oră de dirigenție am ascultat pentru prima oară în viața mea operă. Diriga ne adusese un casetofon și ascultam pasaje din diverse opere. Am avut chiar și un concurs de poezie. Cine a vrut și-a prezentat poezia proprie și, prin vot democratic, s-a ales câștigătoarea. Colegilor le-a plăcut poezia mea de dragoste, intitulată “De ce?”, iar eu am câștigat, astfel, primul concurs din viața mea. Atunci am prins curaj și drag de scris. De poezii m-am lăsat, însă. De scris, nu.

Tot la capitolul lucruri minunate pe care le-am făcut grație unei diriginte minunate vreau să vorbesc și despre… pălăriile noastre. Am fost singurii din promoția noastră de elevi de a XII-a care au avut pălării de absolvenți, așa cum vedeam doar în filme. Diriga ne-a întrebat dacă ne dorim acele pălării și noi ni le-am făcut singuri. Nu se găseau de cumpărat pe vremea aceea. Așa că le-am confecționat noi. Colega Lizy să trăiască! La ea acasă au fost ”asamblate” toate cele 30 de pălării.

clasa-12-E-liceul-de-chimie-Costin-Nenitescu

Dirigăi îi puteai spune orice! Chiar și să te plângi că ai fost nedreptățit de un alt profesor, coleg de-ai săi. Nu te punea la zid, nu îți scădea nota la purtare pentru cine știe ce motiv. Ca o mamă blândă, ne-a învățat pe fiecare cum să ne descurcăm. Și cu profesorii, dar și în general, în viață. De la ea am învățat nu doar engleză, ci și adevărate lecții de viață. A știut pe ce butoane să apese cu fiecare dintre noi, iar noi, cred, sper, am făcut-o să simtă că a fost iubită de elevii ei de la prima clasă uman din istoria Liceului de Chimie. Și încă mai este iubită, zic eu, și acum, la 24 de ani de când noi toți am zburat din cuibul său.

De 11 ani, doamna dirigintă a ales să se retragă de la catedră. Dar, în cei 34 de ani de experiență ca profesor, a văzut și a trăit atâtea cât să poată vorbi despre sistemul de educație. Așa că am vorbit cu domnia sa despre ce a fost și ce este acum Educația în România. Dar mai ales despre ce ar trebui să fie!

De cât timp v-ați retras de la catedră?

M-am retras acum 11 ani, pentru că legea permitea să mă retrag mai devreme. Cred că e bine să știi când să te retragi și să dai locul. Eu am creat câțiva profesori minunați, așa că am predat ștafeta. Am mai avut un motiv: noua hârțogărie din învățământ. Calitatea predării a ajuns să se măsoare în kilogramele de hârtii completate de profesori.

Ați predat și pe vremea comunismului și după revoluție. Deci, puteți face o comparație între cele două sisteme de educație. Cum era atunci, cum vi se pare acum școala românească?

În ambele cazuri, omul sfințește locul. Atunci, manualele erau cumplite, acum, dacă alegi bine, sunt minunate. Atunci, trebuia să sudiezi texte comuniste și cuvântări. Atunci, am avut câțiva ani interdicție de a vorbi engleza în clasă și mi-a fost foarte foarte frică să nu îmi pired fluența, așa că am citit enorm în engleză și, când am epuizat ce aveam, am mai citit o dată. Atunci (pe vremea comunismului), vreo 10 ani nu am putut să predau literatura (dragostea mea), pentru că eram profesor la un liceu industrial. Dar, cu haz, bunăvoință, dragoste, se găseau soluții. Orice text comunist îl scriam la tablă și rezolvam toate exercițiile în scris. Bonus pentru efort era o poveste din literatura engleză, pe care o discutam cu elevii. În engleză, desigur. Și NU scriam despre acea poveste, pentru că ne controlau caietele.

Tinerii de atunci și de acum sunt deschiși, generoși, te primesc în sufletele lor dacă ești OM și profesionist cu simțul umorului.

După Revoluție, am folosit manuale minunate, cumpărate de mine, nu de la Minister. Grele, dar de calitate și progresul era substanțial. Metoda de predare cam tot aceea cu atrasul și motivarea elevului, cu bunatate și haz din partea mea.

Care a fost motto-ul dumneavoastră ca profesor?

Totul se poate învăța cu încurajare și dragoste. Fără șefii deșarte, fără a te considera Mafalda, fără răzbunări personale. Cu bunăvoință și calm și zâmbete. Tinerii simt când ești autentic și te urmează.

Care sunt plusurile și minusurile sistemului actual de educație?

Percepția despre învățământ este învechită. Ar trebui un adevărat think-tank care să decidă ce trebuie învățat în secolul XXI, când ai multiple surse de informare. Ce cunoștințe te pregătesc pentru următorii 70 de ani? În viziunea mea, ar fi niște cunoștințe de bază, abordate critic, și judecate în diferite contexte. De exemplu de ce, cu ce ajută pe un tânăr să tocească toate denumirile latine ale plantelor sau procesele chimice profunde? Cred că, mai bine, i-am învăța ce este un sistem viu, cum evoluează, care sunt mecanismele și legile lui. E nevoie de detalii? Google it! Dacă vezi întregul și îl înțelegi, detaliile le pui ușor în context.

Avem nevoie de cunoștințe, dar și de procese de gândire care să ne fie sprijin pe viitor.

În acest proces, cunoștințele nu vor rămâne “nemuritoare și reci”, ci vor avea o latură utilitară, funcțională și vor fi mai prietenoase, mai abordabile, mai calde.

 Cine este de vină pentru cum arată, acum, sistemul de învățământ?

De vină este lipsa de viziune datorată gradului de inteligență, deschiderii și dorinței de a face ceva bun pentru țară. Într-un fel sau altul, învățământul mi-a creat viața 50 de ani: 16 de școală și 34 la catedră. În acești ani, doar de două ori nu am vrut să pun bombe la Minister: pe vremea lui Mircea Malița și pe vremea lui Andrei Marga. Acesta din urmă a început o reformă minunată, cu adevărat de creat oameni și personalități. Domnia sa a decis că profesorii își pot ridica nivelul prin cursuri și informații de ultimă oră, nu prin tone de hârtii în care să scrii în septembrie ce și cum faci în mai la clasa a 9-aC. Am făcut atâtea cursuri atunci, ca niciodată. Am evoluat foarte mult și eu și colegii mei.

A venit a mia oară Ecaterina Andronescu și a distrus totul. Nu are resurse să înțeleagă ceva substanțial, rafinat.

Trebuie să iubești țara asta, să vrei să o duci înainte, să-i iubești pe tineri, pentru că ei sunt promisiunea noastră, și apoi să te apuci de lucru.

 Reușește școala românească să îi pregătească pe copii pentru viitoarele lor meserii?

Școala… nu prea. Dar, pe copii îi ajută să progreseze sursele alternative, interesele și buna lor gândire, dacă au educație de calitate acasă, ori ”inquisitive spirit”.

Cum poate câștiga omul de la catedră respectul elevilor săi?

clasa-12-E-liceul-de-chimie-Costin-Nenitescu

Respectul se câștigă și s-a câștigat prin profesionalism, spirit liber, cald și blândețe. Prin dorința de a fi un partener în acest proces anevoios al învățării, prin dorința de a crea minți deschise și personalități.

Cât la sută din informațiile acumulate în școală ajunge să le folosească elevilor în viața de adult?

Destul. Facultatea este ca un hol mare cu 100 de uși. Fiecare curs deschide o ușă și îți spune că se poate merge și pe aici. În final, toate aceste uși îți formează gândirea în domeniu și, astfel, vei ști să abordezi, să judeci un fenomen din specialitatea ta. Așa ar trebui să fie și în școli.

Metodele de predare interactive au început să cucerească tot mai mulți profesori, care le practică la clase, în școlile de stat. Deși rezultatele acestor metode sunt fantastice, tot sunt multe voci care critică acest model de predare ”de import”. Atât alți profesori, cât și părinți, susțin că această ”clovnăreală” nu face bine elevilor. Ce părere aveți dumneavoastră despre predarea interactivă?

Părinții au frustările lor și păreri îndoielnice depre educație și școală. Din păcate, nu există școală pentru părinți. Ce nu pricep părinții este că școala se ocupă de copil 1/3 din timp. Restul timpului le revine lor, părinților, familiei. Curentul de opinie general, generat de lipsuri și frustări, de critici multiple, dar nu pertinente, la adresa profesorilor au generat acest HORROR care se numeste “grupul de părinți de pe Whatsapp.

Neadaptarea sistemului, miniștri proști, uneori analfabeți, și alte încă 1000 de motive au adus educația în starea ei actuală.

În mare parte, cei mai corecți sunt copiii. Apropo de cantitate și nu de calitate, de teorie multă și practică spre deloc: am citit, recent, notițele unui elev de clasa a VI-a de la lecția de muzică… Scria despre diferitele tipuri de armonii în compoziții muzicale. Teorie, nimic practic. Era greu și să pronunți cuvintele din caietul său! Iar acești elevi sunt dintre cei care nici măcar nu dădeau examen la Conservator!

Adevărul e la mijloc. Acum mulți ani, metoda la limbi străine era prin vorbire, joc și totul să fie distractiv. Profesorii au refuzat să facă așa, dar au înțeles că trebuie să aducă diversitate și naturalețe în clasă. Eu cred că învățatul este un lucru serios, care poate fi plăcut în toate cazurile. E important să fie plăcut pentru că e greu să înveți.

Copii din clasele primare ajung să petreacă și opt ore pentru efectuarea temelor. Și asta nu exclusiv din cauza incapacității lor de a rezolva într-un ritm rapid exercițiile pentru acasă. Ci, pentru că, efectiv, uneori primesc teme de peste 10 pagini pe zi, doar la română. Pe termen lung, ce efect credeți că poate produce această metodă de a da elevilor cât mai mult de lucru și acasă?

Asta e nebunie românească de două parale! Un proverb englez spune: “All work and no play makes Jack a dull boy”. Copiii învață prin tot ce fac, din tot ce îi înconjoară.

10 pagini la română, temă la clasele primare? De ce? E absurd! Într-un așa un sistem bolnav, mi-aș dori să NU am copil de 10 la școală!

Românul are o vorbă: ”Decât un fiosof răpciugos, mai bine un măgar sănătos”. Echilibrul psihic ne duce în viață mai departe. Să ai echilibru psihic e o comoară și costă foarte mult pierderea lui… Încă aș pune bombe la Minister…  și la ușile câtorva profesori. (Nota mea: firește, este un fel de a spune. Diriga mea are și un extraordinar simț al umorului)

profesor-pentru-viitor-livia-disli-iacob-francu

*Pentru toate lucrurile frumoase pe care le-a făcut cu noi, dar și cu toate generațiile de elevi care i-au trecut prin mână, pentru că, înainte de a fi un profesor, a ales să fie un prieten, un confident, o mamă pentru elevii ei, chiar dacă s-a retras din învățământ, îmi face o deosebită plăcere să o numesc pe ”diriga” mea dragă, doamna Dișli Iacob #ProfesorPentruViitor.

Eu îți mulțumesc frumos că ai intrat pe blog și te mai aștept cu drag. Mă poți urmări și pe FACEBOOKpe INSTAGRAMdar și pe YOUTUBE (unde te aștept să dai Subscribe).
Te poți abona la NEWSLETTER și vei primi, o dată pe lună, un e-mail de la mine cu o parte dintre articolele publicate.

Join 18.2K other subscribers

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close