Pe 17 octombrie s-au făcut 6 ani de când mama nu mai e. 6 ani în care zi de zi îmi e dor de ea. 6 ani în care regret zi de zi ce i-am zis, ce nu i-am zis, ce am făcut, ce nu am făcut. Se zice că, pe măsură ce trece timpul, durerea se atenuează. Nu s-a atenuat. E mai greu. E tot mai greu fără ea, fără sfaturile ei, muștruluielile ei, îmbrățișările ei, surprizele ei. Fără să o văd cum râde când o alint în fel și chip. Chiar și cum se supără, dar nu-mi spune, când ridic tonul la ea sau îi zic “hai, mai lasă-mă-n pace cu astea!”. Chiar și de certurile cu ea îmi e dor…
Ar fi avut 68 de ani acum. Iar eu am 44. Și abia acum i-am spus din tot sufletul, cu lacrimi în ochi și îmbrățișând-o tare, cât de mult o iubesc. În vis, însă. Pentru că aseară am visat-o. Mă aștepta în casa părintească. De cum am văzut-o, m-am dus la ea, am strâns-o tare tare în brațe. Și am simțit-o în brațele mele chiar și când m-am trezit.
I-am zis din tot sufletul. “Te iubesc, mami. Mult, mult, mult”. “De ce?”, m-a întrebat ea pe un ton jucăuș. “Pentru că ești mama mea. Pentru cât te-ai chinuit să mă crești și să mă faci ceea ce sunt azi. Te iubesc, pentru că ești mama mea, te…” și m-am trezit cu mâinile într-o îmbrățișare, cu lacrimi în ochi, dar cu o imensă ușurare în suflet.
Mă simt mai ușurată și, totuși, tristă. Ușurată, că știu că a primit mesajul meu chiar și acolo unde este. Tristă, pentru că nu am făcut asta mai des, cât a fost aici, lângă mine, lângă noi. Ar fi trebuit să o fac mai des cât trăia. Să îi spun că o iubesc. Cât a trăit, i-am spus doar de două ori. Dar niciodată, parcă, atât de intens. Și niciodată atât de dezvoltat.
Prima oară, i-am spus te iubesc când a fost Alexia foarte bolnavă și, epuizată după zile și nopți albe de vegheat, am sunat-o și i-am spus că, în sfârșit, înțeleg cât de greu i-a fost cu noi, cu mine și cu sor-mea. Mai ales că mama era bolnavă și ne-a crescut în vremuri nu tocmai îmbelșugate… A doua oară, i-am spus că o iubesc spre final, când era, deja, de ceva vreme la pat, bolnavă.
Aș fi vrut să îi fi spus mai des. Să îi fi arătat măcar asta mai des. Cât trăia, nu în visele mele. Eu nu am reușit asta. Dar vă rog pe voi, cei care citiți, faceți asta cu părinții voștri, acum, cât îi mai aveți lângă voi, în carne și oase. Spuneți-le că îi iubiți. Nu e suficient “lasă, că știu ei asta”. Îmbrățișați-i mai des. Și vă rog ca în îmbrățișarea aia să puneți ceva și pentru mine.
Eu îți mulțumesc frumos că ai intrat pe blog și te mai aștept cu drag. Mă poți urmări și pe FACEBOOK, pe INSTAGRAM, dar și pe YOUTUBE (unde te aștept să dai Subscribe).
Te poți abona la NEWSLETTER și vei primi, o dată pe lună, un e-mail de la mine cu o parte dintre articolele publicate.
Din păcate, nici mama mea nu mai e de ani mulți, tare mulți.
Se pare că nu suntem puține cele care ducem poveri in suflet.
te imbrățișez!