Maternitatea – un război al naibii de dur

Ok, poate titlul vi se pare cam exagerat. Dar, sincer, după ce am citit asta, mi-am dat seama că noi, mamele, suntem într-o competiţie continuă între noi, fie că facem asta conştient sau nu. Uneori este un război rece, alte ori unul mai ceva ca acela din Irak sau de pe alte câmpuri reale de luptă. Sincer, trebuie să recunoaştem că multe dintre noi avem “gena invidiei”, care e în strânsă legătură cu cea a răutăţilor. Nu cred că există mamă pe planeta asta care să nu fi simţit fiorul invidiei când copilul alteia s-a dovedit a fi mai … decât propriul prunc. Nu cred că, într-o oarecare măsură, nu tindem să ne comparăm copiii cu alţii. Chiar şi atunci când spunem “copilul meu e mai deştept, mai precoce, mai frumos decât…” deja ne-am lansat într-o competiţie cu un alt copil, şi, automat, cu o altă mamă. Şi, sincer, e destul de greu să nu încerci să îţi compari copilul. Cu un altul sau chiar cu tine, la vârsta cu pricina. Până şi neamurile ne compară copiii, nu?

http://coghillcartooning.com/

Bine, aşa cum spune şi în articolul sus menţionat, sunt numeroase metodele prin care noi, mamele, ne atacăm, ne sărim reciproc la beregată. Simpla expresie: „Doamne, ai văzut-o p-aia cum îşi ţine copilul?” este deja o invitaţie la răutăcisme, la război. Ca să nu mai zic de deja obositoarele şi enervantele mame care îţi dau sfaturi nesolicitate şi care chiar te ceartă că nu faci ca ele, pentru că ele ştiu cel mai bine ce e de făcut, pentru că ele ştiu cum să îţi creşti copilul. Vedeţi, prin afirmaţia anterioară chiar am fost răutăcioasă la adresa altor mame. Oricât de pacifistă sunt, tot mă războiesc cu alte mame. Că o fac doar în scris, sau mental, tot război este, nu? Că nu mă iau la harţă sau că nu le dau replici memorabile mamelor din categoria sus menţionată, asta nu înseamnă că nu sunt şi eu una dintre cele descrise în articolul de pe moms.today.

Da, eu consider că fac parte din categoria celor 12,6% mame cărora nu le pasă cum îşi cresc altele copiii sau ce fac alte mămici. Şi, sincer, chiar nu-mi pasă şi nu mă cred mai brează decât altele. Nu ofer sfaturi nesolicitate, nu îmi impun părerile cu forţa şi nu consider că alte mame sunt mai prejos doar pentru că fac altfel de cum fac eu. Dar nu mă pot abţine de la comparaţii şi nu mă pot abţine deloc să nu mă mândresc atunci când observ că fii-mea e mai cu moţ decât alţi copii de vârsta ei. Sincer, cred că orice mamă simte asta.  Or, conform articolului pe care l-am citit şi citat, chiar şi aceste sentimente sunt considerate declaraţii de război. Bine, recunosc că mă simt foarte rău atunci când alţi copii de vârsta fetei mele sunt mai cu moţ. O iau ca pe o neputinţă a mea atunci când văd că alţii fac/zic mai multe chestii decât Alexia.

Iaţă şi câteva cifre belicoase. Bine, ele sunt valabile pentru mamele din America, acolo unde s-a făcut studiul. Dar, sincer, ele se pot aplica şi la noi. Poate procentele şi categoriile ar trebui modificate pe ici pe colo.

Una din cinci mame te judecă dacă nu-ţi alăptezi copilul
66,4% dintre mame te jucedcă pentru că îţi răsfeţi copilul prea mult
42,6% dintre mame te judecă dacă îţi alăptezi copilul de 3 ani
36,9% te judecă pentru că ai un copil supraponderal
34% te judecă pentru că îi dai copilului junk food
31,8% te judecă pentu că îţi laşi copilul prea mult la TV/la calculator
23% te judecă pentru că dormi în acelaşi pat cu copilul
19,7 te judecă din cauză că munceşti prea mult şi petreci prea puţin timp cu copilul
Doar 12,6 dintre mămicile interogate spun că nu le interesează ce fac alte mame, cum îşi cresc ele copiii

În cazul mamelor de pe la noi, cred că ar mai trebui adăugate şi următoarele categorii:
Eu sunt cea mai în măsură să dau sfaturi altora privind creşterea copilului
Nu ştie să îşi crească copilul
Copilul are părinţi bătuţi în cap
În ce hal arată aia
În ce hal îşi îmbracă, copilul

Ar mai fi şi altele?

24 Comments

  1. Eu cred ca luam totul mult prea personal. Uite de exemplu, daca iti face cineva o simpla remarca de genul: vedeti ca i s-a dezlegat siretul la pantof, nu te gandesti ca persoana respectiva poate era doarsincer preocupata sa nu se duca cel mic de-a berbeleacul, ci deja iti incoltesc in minte tot felul de intrebari: Ce-a vrut sa spuna cu asta, ca nu am grija de el? Ca eu nu am fost atenta? Ca sunt o mama neglijenta? Si deja te transformi intr-un arici.
    E drept ca la noi lumea e avida sa dea sfaturi si nimeni nu tine cont, nici macar pentru o nanosecunda, de particularitatile fiecarui copil si atunci, daca nu iei ca si mama atitudine, esti pierduta.
    Mi-a placut titlul articolului tau. Oricum, daca maternitatea e un razboi, nu ne-a avertizat nimeni de asta, am pornit in el complet descoperiti si ne inarmam din mers, fiecare cat de repede stie sa gaseasca cele mai bune resurse.

    1. Loredana, la faza cu şiretul, de exemplu, eu nu aş face din ţânţar armăsar. Şi nici din alte atenţionări de genul. Pentru că şi eu, la rândul meu, atenţionez când e şiretul desfăcut, când cade mănuşa ş.a.m.d. Mi se pare deja patologic dacă dintr-o astfel de atenţionare faci ditamai teoria conspiraţiei. Pe de altă parte, ai mare dreptate când spui că noi luăm totul prea personal şi că avem experte în a da sfaturi. Nu zic, şi eu mai am această pornire, dar de fiecare dată spun “în cazul nostru a funcţionat asta sau asta. Nu ştiu dacă şi la voi, depinde de copil” pentru că sunt conştientă că fiecare copil e unic. Chiar şi fraţii reacţionează, se poartă, gândesc altfel. Darămite doi copii fără legături de sânge!
      Pe parcurs am descoperit că arma cea mai bună e ignorarea celor care fac parte din categoria “eu ştiu tot, tu nu”.
      Pup şi mă bucur că ţi-a plăcut articolul

  2. Cred ca eu sunt o mama mai relaxata, nu mi-am comparat copilul cu altii. Iar judecatile de “valoare” pe care le-am emis despre cum isi cresc altii copiii s-au cam intors inapoi cand am vazut ca mi se intampla si mie diverse lucruri. Important e sa fie copilul fericit, nu alintat. Pt ca un copil alintat nu e un copil neaparat fericit. Stiu ca fiecare copil are ritmul propriu de dezvoltare, iar acum cand am doi copii mi-e si mai clara treaba asta. Cea mai tare patanie a fost cand eram cu Radu in port-bebe intr-o farmacie si el dormea dus desi era galagie acolo, iar farmacista mi-a zis ca poate e copilul autist de sta asa linistit :-)))) dar pt ca stiam exact cum e fi-miu nici nu m-am obosit sa ma enervez sau sa-i dau vreo replica pe masura.

    1. Total de acord cu tine: important e ca pruncul să fie fericit, NU alintat!
      Cred că turbam de furie la faza cu farmacista. Ştii că şi mie mi-a spus una că am copilul bolnav că la 6 luni nu vorbea şi nu mergea asa cum făcea fii-sa. Şi fii-mea dormea dusă în timp ce în camera alăturată noi petreceam cu muzica la maximum. Şi acum face la fel. Deci? 🙂
      Ăn rest, eşti ok? Cum sunt picii, cum a reacţionat Radu la noul membru al familiei?

  3. Cristina, ce sa zic? Este MEGA haos cu ei asa mici (diferenta de 1 an, 1 luna si 1 saptamana 🙂 ). E ca si cand as avea gemeni ca Radu inafara ca merge si doarme noaptea…..tot cu pampers, cu biberon, sa-i dau eu de mancare, etc. Nu prea o baga in seama pe Laura decat ca s-o traga de picior si sa-i fure suzeta si a inceput sa nu se mai sperie cand o aude plangand. Mi-am luat un ajutor ca nu ma descurcam singura (de ex ce faci cand esti la masa cu cel mare si fix atunci plange cel mic de foame ? Si exemplele sunt multe). Cand am ajuns de la maternitate s-au nimerit amandoi unul cu colici si altul cu dintii. Intre timp dintii au mai iesit si la colicii f nasoli (+ diaree si scaune cu sange) de fapt ne-am dat seama ca e alergie de la laptele de vaca (facand si analize de sange, evident) si acum suntem pe lapte de soia de la humana (nici nu stiam ca exista). Sunt multe de povestit, ma asteptam sa fie haos dar realitatea a depasit imaginatia mea 🙂
    Oricum, rezistam eroic 🙂 Si asteptam vremurile cand vor mai creste si vor dormi amandoi noaptea !!! 🙂

    1. ei, şi noi tot în pampers, stai liniştită. nu te grăbi. E haioasă faza cu furatul suzetei :)) Mie mi se părea greu cu una+toate treburile casnice, darămite cu doi! E bine că ai ajutor şi, mai ales, din câte citesc printre rânduri, eşti ok şi nu ai luat-o razna ;). Pup cu drag

  4. well, da, articolul asta se poata aplica extrem de bine si pe la noi.
    sa pui pe lista acolo treaba cu luatul/neluatul in brate si cu laptele praf/biberonul. astea asa, dintre cele mai flagrante, ca lista e luuunga…
    eu incerc sa nu mai pun la suflet si sa-mi vad de lungul nasului, e greu totusi sa fii impartial cand e vorba de copilul tau. ai nervi de otel, nu gluma, ref la intamplarea din farmacie, eu as fi reactionat un pic mai dur.

    1. corect! bune şi categoriile sugerate de tine.
      Ştiu că e greu să fii imparţială când e vorba de copilul tău, dar eu mă gândesc şi aşa: important e să fiu calmă, să nu mă enervez pentru orice tâmpenie spusă de vreo “expertă”. Dacă mă enervez, automat starea mea de spirit se va transmite copilului sau îmi va influenţa negativ reacţiile faţă de copil. De ce să mă port diferit, de ce să aibă copilul meu de suferit pentru că din cauza uneia sau alteia nu mai sunt la fel de bine dispusă?

  5. Hm, as zice ca in general sunt toleranta si ma feresc sa dau sfaturi pentru ca ma uit in ograda proprie si nu sunt de multe ori atat de multumita de mine. Inconstient insa probabil ca mai fac cate o remarca “de razboi”. Sau chiar si constient, de prea multa oboseala, mai ales de-aia psihica.
    Dar ma obosesc rau comentariile celorlalti si desi nu ma aricesc la ele pe fata ma macin in interior.
    Iar de comparat…oricat ma straduiesc nu reusesc sa n-o fac. Asta mai ales pentru ca Costin nu spune niciun cuvant, fiind trecut de 1 an si 4 luni. Si da, o iau ca o neputinta sau ratare a mea, ca ceva ce am facut sau nu am facut eu in mod gresit. Da, stiu, shame on me!:(

    1. Cristina, ca sa nu te mai simti asa de vinovata afla ca Radu al meu la 1 an si 3 luni nu baga nimic in gura ca sa manance singur (de fapt nu baga absolut nimic in gura, jucarie, nimic)..nici macar un amarat de biscuite…plus ca merge doar de 1 luna….m-am consumat si eu pe chestiile astea….da’ am zis ca are copilul traiectoria lui…trebuie doar sa ne asiguram ca are oportunitatile….si cand o vrea el….se intampla.

    2. Vaaaaai, nu vorbesteeeeeeeeee? No, fiu-meu a vorbit repede, fii-mea abia aproape de 3 ani, dar din momentul cand a vorbit nici ca a mai tacut. Chiar si in somn vorbea, apoi la gradinita si mai apoi la scoala mereu mi se facea observatie ca vorbeste prea mult, mai ales neintrebata. Mezina vorbeste stalcit, dupa 1 an jumate am inceput sa ma inteleg cu ea si chiar si acum, la aproape 2 ani si 8 luni vorbeste mai putin decat altii de varsta ei sau chiar mai mici. Dar eu sunt multumita asa cum e, compar si eu dar comparatiile nu ma ataca si nici nu ma dau peste cap, stiu ca fiecare are ritmul sau propriu de dezvoltare. Eu ma bucur ca e sanatoasa, vesela si sociabila Nu mai astept sa creasca “odata” ci ma bucur de fiecare moment cu ea.

  6. Cris, e imposibil să nu te consume într-un fel sau altul remarcile răutăcioase. Partea proastă, în cazul tău şi al meu, e că lăsăm să ne macine interior asta. Şi ştiu că nu e bine pentru “pisic” (=psihic) să ai o astfel de atitudine. Dar prefer tăcerea decât declanşarea unui război. Cel puţin în cazul persoanelor care vădit nu au mai mult de un neuron. Cât despre bebe Costin şi vorbitul, relax, ştiu cazuri de copii care au început să lege două cuvinte după 3 ani. Iar acum nu se mai opresc. Nu e vina ta, ştiu sigur, pentru că ştiu că îi vorbeşti de îl doare capul 😉 O să înceapă el să vorbească, apoi să te ţii!

  7. Cea mai mare timpenie pe care o putem face(noi, mamicile) este aceea prin care sa comparam copiii intre ei. Poate chiar si daca as avea gemeni nu i-as putea compara pentru ca fiecare persoana in parte e unica. Trecind peste mostenirea genetica consider ca nu exista doi copii (oameni)identici. Fiecare are ritmul lui de dezvoltare psihica si motrica. Insa asa cum spui si tu, sint o “turma ” de mamici, gata oricind sa dea un sfat si sa-si “extrapoleze” “reteta reusitei” catre alta mamica. Fiecare copil e unic: unul vorbeste mai repede, altul merge mai repede, noi ca mamici nu trebuie decit sa-i incurajam si sa incercam sa dam societatii “exemplare” cit mai “reusite”, evitand sa ne comparam odrasla cu cea a lui x-ulescu sau y-lescu.

    1. Alina, nu ai cum să nu compari, chiar şi involuntar. Totul e să nu facem din ţânţar armăsar. La fel de important mi se pare că nu trebuie să uităm că fiecare copil e unic şi că, aşa cum spui şi tu, fiecare are ritmul său de dezvoltare psihică şi motrică.

  8. nici eu nu mi compar fetita cu nimeni insa cei din familie rudele se grabesc sa o fac si sa mi zica ca micuta mea este prea razgaita ca este rea si ca nu sa mai vazut un copil ca ea pe mine insa ma amuza nu ma intereseaza catusi de putin de cea ce spun altii,eu ma bucur ca este sanatoasa si ca se impune de mica prin felul ei de a fi si micile rautati care le face nu fac decat sa ma amuze, dupa parerea rudelor mele ea ar trebui sa fie ca un catelusi caruia sa i zica sezi si sa execute comanda ..multa sanatate voua mamicilor si micutilor dumneavoastra

    1. Elisa, aşa era înainte: copiilor li se impunea să facă frumos, asemeni unui căţel, cum spui tu. Nu se punea accent pe dezvoltarea pesronalităţii copilului. Mi se pare normal să laşi copilul să aibă personalitate, să ştie să se impună, dar, desigur, să ştie şi că există limite. Mai ales cele ale bunului simţ.

  9. Cind cineva incepe sa il compare pe Mihnea cu alti copii “tai”,/schimb/ opresc subiectul chiar inainte de a-l incepe, indiferent ca sint membri ai familiei, alte rude sau prieteni, in mod deosebit alte mamici, cei care abordeaza tema. Daca “alimentam” astfel de subiecte ies discutii contradictorii si conflicte. Pai numai bine evit decit sa combat aiurea!?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close
Scroll Up
%d bloggers like this: