divort

Mămică divorţată sau căsătorită de dragul copilului/copiilor?

Legea privind combaterea violenţei domestice, promulgată, culmea ironiei, pe 8 martie, de Ziua Femeii, mi-a adus aminte de un luuung şir de discuţii pe tema mămica divorțată.

Subiectul: nu înţeleg de ce oamenii încă mai cred că un cuplu căsătorit care are unul sau mai mulţi copii face o maaaare greşeală să divorţeze. Motivul invocat: copilul trebuie să crească cu mami şi tati sub acelaşi acoperiş. Mi se pare o chestie absurdă şi total falsă, ba chiar dăunătoare pentru dezvoltarea armonioasă a copilului.

Dacă părinţii nu se mai înţeleg, dacă sunt doi străini, dacă se ceartă sau, mai rău, se bat, mult mai sănătos ar fi să se despartă. Ştiu, sunt şi oameni care nu au unde merge, care nu au altă soluţie decât să locuiască sub acelaşi acoperiş, deşi se urăsc de moarte. Eu nu mă refer la aceste situaţii, deşi, şi în cazul lor ar trebui să se găsescă o soluţie pentru ca fiecare să aibă un trai decent şi liniştit.

Eu mă refer la acele familii care, după despărţire, au posibilitatea ca fiecare membru să o apuce pe drumul său. Mi se pare mult mai normal, mai corect şi mai frumos ca atunci când nu te mai înţelegi cu partenerul de viaţă, când, din varii motive, se impune divorţul, să faci acest pas. Chiar dacă la mijloc este unul sau mai mulţi copii. Ştiu, psihologii îmi vor sări în cap că, vai, cum să promovez divorţul, că în urma acestuia copiii suferă enorm şi că e destul de greu să îşi găsească alinarea după ce mami şi tati nu mai sunt împreună.

Dar eu vin şi pun problema altfel: atunci cât de armonios şi cât de normal se poate dezvolta un copil într-o familie în care mami şi tati sunt, practic, doi străini?  Doi oameni care nu se (mai) iubesc, nu-şi vorbesc, nu se pupă, nu se îmbrăţişează, nu-şi fac surprize… Pe scurt, nu fac ceea ce ar trebui să facă o familie normală. Cum se simte un copil cu doi părinți care, mai rău, se ceartă non stop ori chiar se bat? Ce poate învăţa un copil de la doi părinţi care au rămas împreună doar de dragul copilului, de a avea o mamă şi un tată sub acelaşi acoperiş?

dollydonations.blogspot.comCei cu care am mai discutat despre chestia asta au părut extrem de intrigaţi că sunt de acord şi chiar “promovez” (deşi e mult spus) divorţul în rândul familiilor cu copil/copii. Atitudinea asta o am în urma unei experienţe personale. Cred că am fost, nu singura, dar printre puţinii copii care s-au bucurat că părinţii săi divorţează. Ai mei au rămas împreună de dragul copiilor, deşi, practic, erau doi străini. Ce-i drept, am mers cu ei în vacanţe (2-3, nu mai multe), ca o familie.

Dar una ”de fațadă”, pentru că ei nu-şi vorbeau. Uşor uşor, de la acest stadiu s-a ajuns la certuri, apoi la adevărate meciuri de box, nu de puţine ori soldate cu capete sparte, ori feţe tumefiate. La această etapă, deja mă transformasem într-un copil mai fricos ca un şoricel. Îmi era teamă să plec de acasă, fugeam ca vântul de la şcoală spre casă ca nu cumva până la venirea mea, mama şi tata să nu se apuce iarăşi de boxat. Practic, această familie era doar aparent normală – căci în afară totul era roz, foarte puţini ştiau ce se întâmplă cu adevărat.

A fost aşa multă vreme pentru că “nu se cădea” ca o femeie cu doi copii să divorţeze, pentru că mama trebuia să rămână alături de tatăl copiilor săi, indiferent de condiţiile de viaţă.

În momentul în care mama şi-a luat inima în dinţi şi a divorţat, am fost cel mai fericit copil. De ce? Pentru că scăpam de acea falsă familie.

Trecând prin această experienţă, acum spun cu mâna pe inimă: divorţul e cea mai bună soluţuie. De ce să îţi creşti copilul într-o falsă familie? ce repere morale, ce exemplu îi poţi da copilului tău atunci când părinţii nu se mai înţeleg?

Ce înseamnă pentru mine familia, acum, după o astfel de copilărie? Toleranţă, dar nu minciună. Compromis, dar nu compromitere. Acceptare, dar nu umilire. Dar, mai ales, iubire şi respect. Ştiu că niciodată, sau foarte rar, balanţa poate fi într-un echilibru perfect. E normal să atârne într-o parte sau alta. Dar nu e normal să atârne numai într-o singură parte.

Nu e normal ca numai unul să facă compromisuri, sacrificii, să renunţe, să tragă la jug, iar celălalt doar să culeagă roadele. O famile normală e cea în care copilul vede cum mami şi tati se iubesc, ajută, se susţin, dar, mai ales, se respectă reciproc. Atunci când nu îl respecţi pe cel de lângă tine, atunci când nu-l apreciezi şi, mai ales, nu-i arăţi asta, nu o exprimi, eşti deja pe drumul cel bun spre acea falsă familie.

Asta este una dintre convingerile mele: mai bine mămică divorțată, decât să cresc copilul într-o familie ”de fațadă”. Această convingere nu s-a modificat nici după ce am devenit mămică. Mulţi îmi spuneau că gândeam aşa pentru că nu eram măritată şi nu aveam copil. Dar, acum sunt măritată şi, mulţumesc lui Dumnezeu, am şi un copil (superb, chiar!). Şi la fel văd lucrurile în ceea ce priveşte familia. Adevărata familie, una normală, şi nu una doar pentru aparenţe. Ce să-i fac, urăsc minciuna şi falsurile… Prefer respectul, sinceritatea şi dragostea adevărată (traduse în gesturi şi în vorbe).

Exagerez?

Dacă ți-a plăcut (sau nu) ce-am scris, mi-aș dori foarte tare să mi-o spui. Cu un mic comentariu, cu un share, cu un like… Mă găsești și pe Facebook și pe Instagram. Dacă vrei să fii la zi cu postările mele, poți introduce adresa ta de e-mail acolo unde scrie ”Abonare  via e-mail”. Eu îți mulțumesc frumos că ai intrat pe blog și te mai aștept cu drag.

8 Comments

  1. Subscriu la cele scrise de tine aici. Si eu sint de principiul ca mai bine divortati, decit colegi de apartament sau casa! Un copil creste dragostea dintr-o familie, nu (te)obliga sa stai casatorit pentru ca l-ai facut!

  2. Subscriu si subliniez faptul ca, in urma unui divort (de comun acord, fara “lupta” pentru copii), daca mama nu isi doreste sa rupa legatura dintre copii si tata (considerand ca astfel se razbuna) … relatia cu acesta depinde strict de dorinta lui de implicare in viata copiilor.

    A te dezvolta armonios in plan sentimental inseamna a invata sa simti, sa iubesti si sa stii ca ii ai “acolo” pe mami sau tati (chiar daca nu impreuna) sa te sustina moral, emotional, intelectual si financiar … de cate ori ai nevoie.

    Din pacate, in urma experientelor din copilarie invatam singuri ce nu vrem sa le facem copiilor, cum nu vrem sa creasca ai nostri copii … dar nu invatam cum vrem sa crestem ca si cuplu, ca si familie … pentru ca parintii nostri nu au stiut sa se iubeasca, sa se respecte, sa se sustina reciproc.

    Familia are sens cand te invata sa interiorizezi niste valori. Violenta verbala si/sau fizica si lipsa emotiilor se definesc ca si valori.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close
Scroll Up
%d bloggers like this: