”Mami, nu mai vleau la gădănisă! Nu-mi place! Sunt lăi copiii”

Asta am tot auzit din gura Alexiei în primele 4-5 luni de grădiniţă. A avut mari probleme de adaptare, ba chiar şi ceva coşmaruri asezonate cu treziri în toiul nopţii în urlete şi lacrimi şiroaie. ”Nu vol să se joace cu mine”, ”Îmi spun bebe plângăcios”, ”mă bat”, ”nu îmi dau jucălii” – erau doar câteva dintre explicaţiile ei.

I-am oferit milioane de motive pentru care nu o puteam o retrage de la grădi, aşa cum voia ea, i-am oferit milioane de sfaturi şi explicaţii. Şi acum îmi mai aruncă pastila ”sunt lăi copiii de la glădi”, dar, de data aceasta, este mai deschisă la dialog şi îmi explică în ce constă răutatea aceasta a colegilor ei. ”Îmi spun că am pălul ulât şi că am haine ulâte”. Părul urât nu este, căci mereu îi fac o coafură inedită, o împletitură ce face câteva mame pe hol, de faţă cu ai lor copii, să îmi spună: ”M-ai înnebunit ce de împletituri frumoase îi faci Alexiei!”. Haine urâte nu are, căci am mereu grijă să o trimit în ceva curat, în tendinţe: ba cu imprimeuri cu ”Frozen”, ba fuste de balerină, rochii cu fel de fel de volănaşe, imprimeuri sau briz-brizuri. Dar, deh, copiii sunt copii, imită ce văd şi aud la adulţi! Poate că unii aruncă acele vorbe din invidie, cine ştie?

De fiecare dată când Alexia mi se plânge, o testez, o întreb ce face ea în situaţiile cu pricina, cum reacţionează copiii după ce ea ia atitudine. Mereu o sfătuiesc să le spună doamnelor atunci când copiii îi vorbesc urât, când o bat, o muşcă sau îi fac orice alt rău. Nu sunt genul care să meargă la grădi să rezolve problemele în locul copilului. Prefer să o las pe ea să își managerieze relațiile, conflictele, prieteniile.

Toate astea sunt o formă de bullying, despre care am scris aici.

Aşa cum le-am semnalat iniţiatorilor campaniei ”Fii prietenos, nu răutăcios”, proiectul lor ar trebui extins. Ar trebui să vizeze şi grădiniţele, nu doar şcolile generale şi liceele. Iată, exemplul Alexiei întăreşte cele spuse de mine: bullyingul se practică de la grădiniță, din păcate.

La o lună de la iniţierea campaniei m-am revăzut cu reprezentanţii Cartoon Network şi cu cei ai Telefonului Copilului. Şi ghiciţi ce? Am aflat că, de când s-a dat startul acestei campanii, la 116111 au început să sune şi copii de grădiniţă. Pentru că îmi plac cifrele, am cerut un prim bilanţ: ”Campania “Fii prietenos, nu răutăcios” a avut impact imediat asupra copiilor, iar acest rezultat a fost demonstrat de numărul mare de apeluri înregistrate la 116 111. Astfel, la o lună de la lansarea proiectului, aproximativ 250 de copii au sunat şi au vorbit deschis despre situaţiile de abuz de tip bullying cu care se confruntă, iar in majoritatea situaţiilor am identificat nevoia de consiliere psihologică. În principal, copiii apelanţi au fost victime ale abuzului de tip bullying, astfel încât consilierea s-a centrat pe dezvoltarea abilităţilor de gestionare a acestor situaţii”, a declarat Cătălina Florea, director executiv ”Asociaţia Telefonul Copilului”.

Mulţi dintre cei care au sunat au făcut-o pentru că simţeau nevoia să vorbească, să găsească pe cineva care să îi asculte. Dialog, asta îşi doreau, căci de asta nu aveau parte acasă. Iar cei de la capătul firului au vorbit cu fiecare în parte.

La finalul unei discuţii în care am aflat lucruri ce m-au făcut să tremur, am cerut ceva concret: ce să facem? Cum să aflăm dacă puiul nostru este victima bullyingului şi nu ne spune? Cum să reacţionăm?

Răspunsul a fost unul scurt: comunicaţi cu copilul. Comunicare nu înseamnă clasicul dialog sec: ”Ce ai făcut azi?” ”Bine”, ”Ah, bine atunci…”. Nicidecum! Vorbiţi mult cu ei, iar dacă sunt scumpi la vorbă, îi puteţi face să se deschidă începând chiar voi să le povestiţi cum a fost ziua pentru voi. Eu aşa fac, deşi vin deseori târziu acasă, ruptă moartă de oboseală. Dar îmi fac 10 minute pentru Alexia, în cazul în care nu o găsesc adormită. După luni de zile în care doar eu îi povesteam la culcare ce am făcut la serviciu, acum ea începe ”jocul lui ce ai făcut azi?”. O ascult cu interes, îi cer detalii cât mai multe şi sub nici o formă nu îi las impresia că nu o cred. Nu de puţine ori îmi spune că îi este frică, sau că nu e curajoasă şi nu poate să le spună celor care o tachinează că nu au un comportament frumos, că e urât să se ia de ea. Dar de fiecare dată, îi amintesc cât mai multe gesturi curajoase de-ale ei. Inventez exemple cu mine fricoasă şi cu consecinţe neplăcute, şi exemple cu mine curajoasă şi rezultate pozitive. În serile în care nu vrea să îmi spună neam ce s-a întâmplat peste zi, nu o forţez. Eu povestesc, ca de obicei, ziua mea. Vreau să o fac mereu să se simtă apreciată, să simtă că o protejez, că este centrul universului meu şi că îi sunt alături mereu şi că îmi poate vorbi atunci când va dori ea să o facă…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close