”Lasă-l, te rog frumos. Mami, lasă telefonul, te rog”, am auzit o șoaptă în urechea mea în timp ce îmi verificam e-mailul de serviciu. Era vocea copilului meu, care, în timp ce îmi spunea asta, mi-a luat capul între mânuțele ei și m-a pupat. A pus toată iubirea ei în acel pupic apăsat. A pus toată dragostea ei în acea rugăminte șoptită la urechea mea.
De multă vreme copilul meu nu mi-a mai spus să îi acord și ei atenție, nu doar serviciului. Când mi-a spus cu ochi în lacrimi că vrea să mă vadă mai des, am luat această decizie nebunească. Am demisionat. A urmat o perioadă în care ne vedeam, ne jucam, comunicam mai mult, ne conectam. O perioadă în care ajungeam acasă pe lumină. A fost bine. Pentru amândouă, pentru familie.
Nu mai ajungeam seara, târziu, când ea deja dormea. Nu mai eram… mamă de weekend.
Acum, o luăm de la capăt… Și mă doare, și sufăr crunt 🙁 Acum, am eu avantajul de a lucra de acasă, pentru a nu lăsa copilul singur în casă, sau pentru a nu o căra cu mine la serviciu. Dar, când mă vede acasă, ea vrea să fiu A EI, nu cu ochii în laptop. Sau în telefon, verificându-mi e-mailul, căutând subiecte. Ea mă vrea pentru ea, pentru noi. Iar sufletul meu este sfâșiat că nu îi pot oferi asta. Nu atât cât are ea nevoie.
Stăm prea mult cu ochii în telefon. În tabletă. La televizor. Prea puțin CU copiii, nu lângă ei. Lângă copii poate sta oricine. O vecină, o bunică, o bonă… Dar CU ei?
Mulți dintre noi, din cauza serviciului, din cauza treburilor casnice, din varii motive, ajungem să ne lăsăm (abandonăm) copiii. Le punem o tabletă, un telefon, o telecomandă în brațe și îi lăsăm să stea cuminți, să nu ne deranjeze. Așa ne putem ocupa în liniște de treburile noastre. Dar, prin asta, le facem lor rău. Ne facem nouă un rău, pe termen lung. Pe moment, am scăpat. Am eliminat ”problema”. Dar nu ne dăm seama cât rău le facem lor, nouă.
Vorbeam cu un psiholog pediatru despre diferența dintre generația de copii crescuți pe vremea comunismului și cei de acum.
Noi am fost copiii cu cheia de gât. Ei sunt copiii tehnologizați. Iar tehnologia asta duce la tulburări comportamentale. Apoi, când cresc, ne mirăm și ne dăm cu capul de pereți că nu ne mai înțelegem cu propriii copii. De ce? Uite d-asta! Din cauza că mulți înlocuiesc rolul lor de părinți cu tehnologia.
Același medic mi-a spus că a crescut alarmat numărul copiilor care stau în parc cu ochii în tabletă, în telefonul mobil. Cot la cot cu alți copii sau cu părinții lor. ÎN PARC! Locul unde se presupune că trebuie să alerge, să se joace. Cu alți copii, cu părinții lor!
Este un cerc vicios: mulți părinți sunt prea ocupați, prea obosiți de la serviciu și nu mai au resursele necesare pentru copiii lor, tot mai solicitanți. Știu că e greu, mai ales dacă nu ai ajutoare. Într-o astfel de situație sunt și eu. După 12 ore de muncă stresantă, suprasolicitantă, ajung acasă, unde mă așteaptă copilul meu, bucuros că mă vede. Greu să faci față unui copil hiperactiv după o astfel de zi. Dar nu imposibil.
Mi-am propus să las telefonul și tableta descărcate, să scot bateriile telecomenzii și să stau cu fata mea. În fond, ea este cea care contează.
Mi-e greu, foarte greu, dar încerc. Mă străduiesc. Ruptă, moartă de oboseală, încerc să răspund nevoii ei de conectare. Încercați și voi. Poate, pe moment, vi se pare greu. Dar, pe termen lung, efortul va merita!
Dacă ți-a plăcut (sau nu) ce-am scris, mi-aș dori foarte tare să mi-o spui. Cu un mic comentariu, cu un share, cu un like… Mă găsești și pe Facebook și pe Instagram. Iar dacă vrei să fii la zi cu postările mele, poți introduce adresa ta de e-mail acolo unde scrie ”Abonare via e-mail”. Eu îți mulțumesc frumos că ai intrat pe blog și te mai aștept cu drag.
Vad multi parinti pe strada care efectiv cunt mai atrasi de ce se intampla in telefonul lor decat ce face copilul, cred ca noi ar trebui sa dam un exemplu, pentru ca daca asta vad, asta fac si ei.
Da, așa este. Din păcate, recunoscu cu o MARE rușine, și eu mai fac așa 🙁 Dar vreau să lucrez cu mine să renunț la acest obicei. La mine, e ”deformație profesională”, deh, job în mass media 🙁
Și eu fac așa. De aceea, am început să îmi las telefonul acasă atunci când ies cu fata prin împrejurimi. Nu am facebook, dar urmăresc online traseul comenzilor pe care le fac ori citesc diferite bloguri. Mă prinde lectura însă nepermis de mult. Din acest motiv, de câteva zile am început să mă ocup de blogul personal ori să citesc ceea ce mă interesează atunci când doarme copilul. Este mult mai bine așa.
Cred că aici ține strict de cum își gestionează părintele relația cu propriul copil. Dacă tu, ca mamă/tată care a lipsit 8 ore de acasă (sau mai mult) te uiți tot pe telefon atunci când îți vezi copilul, ai o problemă. E firesc să existe un echilibru între familie și job, între copil și tehnologie, însă atunci când tehnologia v-a acaparat pe amândoi, undeva ceva nu a fost făcut cum trebuie. În ceea ce te privește, important este că ești conștientă și că te străduiești să fii cât mai mult cu și pentru ea. În fond, nimeni nu e perfect! 🙂
Când ieșim afară, copilul are interdicție clară la telefon. Dar nu privită ca interdicție, ci… normalitate! Încerc și eu să fac la fel, dar mai cedez… când mă asigur că are cu cine să se joace…
Of, nu-i deloc ușor. Și tocmai de asta nu e ușor… pentru că noi suntem dependenți profesional, dar și personal… și atunci nu putem fi luați în serios când lor le spunem „nu”… 🙁
@ Anda:E un cerc vicios, știu