Asta îmi doresc eu pentru fata mea. Vreau să fiu o mamă perfectă, să fim toţi trei o familie perfectă. Pardon, toţi patru, şi cu pisica, să nu uităm. Nu de alta, dar în concepţia mea, familia perfectă are şi un animal de companie. Ştiu, perfecţiunea e o utopie. Ştiu că toţi psihologii spun că dorinţa de a fi perfect te duce cu paşi repezi spre ratare. Explicaţia: perfecţiunea nu există, iar faptul că nu o poţi atinge te face să te transformi într-un frustrat, într-o persoană nesigură pe ea, care preferă izolarea pentru a-şi ascunde nereuşita din mintea sa. Cu toate astea nu pot să nu-mi doresc tot binele pentru fata mea. Ce mamă, ce părinte nu-şi doreşte asta?! Nu ştiu cât de perfectă voi fi eu ca mamă, nu ştiu cât de perfectă va fi familia noastră, dar nu am cum să nu-mi doresc asta. E ceva rău în asta?
Ce înseamnă pentru mine mama/familia perfectă? Ceva ce mi-am dorit de mică să am. Iubire, armonie, înţelegere, susţinere. Iubire am avut – părinţii m-au iubit şi mă iubesc. Dar nu s-au iubit ei, iar asta afectează un copil, care simte lipsa dragostei dintre părinţi, oricât s-ar strădui ei să se ascundă. De fapt, despre familia perfectă, aşa cum o văd eu, am scris aici. Aşa că nu mă mai repet.
Autor foto: Bogdan, punctfoto.ro
Pentru că nu mai e mult până trebuie să reintru în câmpul muncii, mă tot frământă o chestiune: cum să împac şi capra şi varza? Îmi place la muncă, îmi place ceea ce fac, dar, deopotrivă îmi doresc enorm să petrec cât mai mult timp alături de copilul meu. Cum jobul meu este unul de genul “ştiu când plec la muncă, dar nu ştiu dacă mă întorc acasă mai devreme de ora 21-22”, nu prea voi avea cum să împac ambele planuri. Ştiu, sunt mulţi părinţi în situaţia asta. Nu ştiu cum se împacă ei, dar eu, cel puţin acum, nu văd treaba asta cu ochi buni. Nu-mi doresc să fiu o mamă de weekend – şi numai când le am libere – , nu-mi doresc să-mi văd copilul doar când doarme, ori numai în poze sau în eventualele filmuleţe făcute de rude. Îmi iubesc meseria, dar îmi iubesc si copilul. Vreau să fiu alături de fata mea la fiecare pas. Să îi văd reacţiile când descoperă ceva nou, să fiu prima care o aude când spune un cuvânt nou, să fiu acolo când strigă “mami-mami-mami”, să o iau în braţe şi să o felicit când are o reuşită, să o încurajez să insiste când nu-i iese ceva. Să o pup când se loveşte… Dar vreau să fiu şi la birou, printre colegi, să simt din nou nebunia aia specifică meseriei, să dau din nou din colţ în colţ că nu-mi iese cutare sau cutare subiect, să mă simt în al nouălea cer când obţin ceea ce îmi propun…
Maternitatea asta mi-a schimbat total, dar total, modul în care îmi stabilesc priorităţile, acum altfel văd şi cântăresc lucrurile. Nu mă mai arunc (atât de uşor) cu capul înainte, parcă sunt un pic mai paranoică şi (zic unii) exagerat de precaută… Dar eu văd schimbările astea ca fiind normale pentru o mamă care se vrea a fi perfectă, care vrea să îi ofere copilului tot ce e mai bun, care vrea să îl ferească şi de cel mai mic rău – deşi nu de puţine ori îmi fac autocritica şi încerc să îmi ţin sub control latura asta pe premisa că, dacă le fac eu pe toate, dacă o feresc pe Alexia de toate, ea cum va şti să distingă singură lucrurile, cum se va descurca pe propriile picioare? Şi uite aşa ajung la vorba aia (pe care cred că multe dintre noi au rostit-o măcar o dată): “când o să am copil nu o să fac cum a făcut mama”. Ei bine, mama, atât cât a putut, m-a ţinut în puf, m-a protejat, iar când a trebuit să mă descurc singură, am constatat că eram total neajutorată şi “pămpăloaică”, în comparaţie cu alţii de seama mea. Atunci a fost ptima oară când mi-am spus “eu nu o să fac ca mama, nu o să îmi ţin copilul în puf, ci o să-l încurajez să se descurce singur”. Acum vreau să fiu perfectă şi să-i ofer Alexiei totul pe tavă… Dar oare, asta înseamnă perfecţiunea?
De fapt, cum e mama perfectă? Cum e familia perfectă?
Mama perfecta? Greu de raspuns. Nu stiu cum e o mama perfecta, nici macar dupa al treilea copil. Sunt insa o mama care isi iubeste copiii mai mult ca propria viata (stiu ca e cliseu, dar asta e), care insa a mai facut si greseli, care poate nu a stiut sa dea libertate la timp sau a dat prea multa…
Eu spun ca inveti cu fiecare copil cum sa fii o mama perfecta. Cand e unul parca e mai simplu, cand sunt doi, ai asteptari diferite de la fiecare si te gandesti ca totusi nu ai vrea sa se simta vreunul nedreptatit sau neiubit… Cu trei situatia se complica exponential.
Initial mi-am propus si eu sa fiu o mama perfecta, apoi m-am gandit ca e suficient sa fiu o mama pe cat de buna pot fi. Poate ca nu am luat mereu cele mai bune decizii pe care le puteam lua, desi la momentul respectiv pareau singurele logice. Ce am gandit eu ca e bine pentru copiii mei nu a fost perceput asa de catre amandoi (cand ne-am mutat din oras la tara erau doar doi si socul mutarii a fost mare pt baiat si inexistent pt fata) si exemplele ar putea sa continue.
Nu mai scriu ca sunt multe de spus, dar cred ca intelegi ideea mea referitoare la perfectiune.
Dap, am înţeles perfect (vezi, iar folosesc cuvântul ăsta ;)) ce ai vrut să spui. Cred că, de fapt, aşa cum spui şi tu, învăţăm din mers. Perfectă ştiu că nu pot fi, deşi mi-o doresc. Dar sunt la fel de conştientă că tot ce trebuie să fac e să fiu o mamă bună.
Mi-a plăcut foarte mult răspunsul tău 🙂
parca ma vad pe mine printre randurile tale, in urma cu 2 ani cand am reluat munca. si chiar si acum, desi e mai usor dupa 2 ani. eu am pus serviciul pe locul 2, automat, la fel ca orice altceva in afara familiei. dar tot nu e usor, tot pierzi f mult timp cu care nu mai ocazia sa te intalnesti. poate un altfel de job ar fi solutia, unul care sa-ti rapeasca din timp numai 5-6 ore pe zi, cand copilul e oricum in colectivitate. altfel, nu vad cum…
o mama perfecta, asa cum s-a mai spus, e o mama buna, atat cat poate ea sa fie (neluand in calcul exceptiile de niciun fel, desigur).
multa bafta, draga mea!
Lumi, ar fi ideal să găsesc un job după coordonatele tale, dar, cel mai important aspect, cel financiar, cu siguranţă că nu va fi unul pe placul meu. Nu neapărat pe placul meu, cât să ne ajute măcar să supravieţuim. Pe “praful” de acum pe piaţa muncii e greu să găseşti ceva bine plătit şi cu un program uman, decent. Nu zic unul de la care să plec zilnic înainte de ora 18-19, dar măcar să se întâmple asta de 2-3 ori pe săptămână. Între un job de 5-6 ore, dar cu foarte puţini bani, şi unul cu program nelimitat, dar cu ceva mai mulţi bani, din care să îmi pot plăti rate, facturi şi alte taxe, fără să mai am pretenţia să îmi mai şi rămână ceva pentru “relaxare”, prefer a doua variantă. Sumbru, ştiu. Dar suntem într-o altfel de eră a sclavagismului.
ei, dar te inteleg perfect, eu optand tot pentru a doua varianta, fix din aceleasi motive financiare. dar ziceam asa, la modul ideal, cam asta ar trebui ca sa impaci si capra si varza. eu ajung in fiecare seara acasa la ~19.30, am 2 ore de petrecut cu hunii +/- inca una in care incerc sa ii adorm +/- o ora dimineata, cand ii duc eu la cresa. + weekend-urile libere (cu mici exceptii, depinde de proiecte, cand ma deplasez prin tara sau in afara ei, dar putine oricum). judecand deci dupa cele scrise de tine mai sus, eu stau chiar bine, dar crede-ma ca nu e de ajuns deloc! in orele alea si asa putine, tot eu pregatesc mancarea, fac ordine, spal, calc, intind rufe, o minima curatenie, bagajel kids pentru cresa si, eventual, un dus 🙂 greu… in weekend-uri imi dau seama cat am pierdut in timpul saptamanii si care sunt progresele facute de huni… trist.