Mercur retrograd, criza de patruj’ de ani, hormoni, inconștiență, nebunie, picătura care a umplut paharul… Vreau să cred că nu vreuna din / sau toate astea m-au determinat să iau o măsură radicală: să renunț la job, la serviciul care îmi garanta lunar un venit sigur, stabil, la timp. Vreau să cred că determinarea mea nu poate fi pusă pe seama celor mai sus enumerate, așa cum mi s-a sugerat. Poate părea o nebunie curată ca o mamă cu un copil de 5 ani, partea stabilă financiar a familiei, să se arunce în gol, fără plasă de siguranță la baza hăului. Am ales cu inima, am ales cu sufletul, am ales din dorința de bine pentru copilul meu. Am tot auzit în stânga și-n dreapta că o mamă bună pentru copilul ei este o femeie care se simte bine în pielea ei. Or, eu nu mă mai simțeam bine în pielea mea de multă vreme. Și nu din punct de vedere fizic. Nu mă mai simțeam bine în pielea mea când vedeam dezamăgirea din ochii copilului meu ori de câte ori amânam o ieșire împreună din cauza serviciului. ”Mami, diseară când voi veni acasă, vom merge să…”, ”Mami, în weekend, când voi fi liberă, vom face cutare și cutare”, ”Mami, uite, promit că azi încerc să ajung mai devreme, să te văd cum înoți”. Nu de puține ori am fost nevoită să îmi încalc promisiunile. Nu de puține ori, prezența mea fizică alături de copilul meu a fost doar fizică, pentru că eram ba la laptop, ba pe telefoane, ba atentă la știri ca nu cumva să ratez vreun subiect. Practic, am devenit un musafir în viața copilului meu, pentru care, mă mințeam eu, munceam pe brânci ca să aduc bani suficienți acasă, suficienți să pot plăti cursurile de înot, suficienți să îi pot lua haine frumoase, ca nu cumva să se simtă marginalizată și ocolită de alți copii, bani suficienți să îi pot cumpăra jucăriile dorite… Însă nu de toate astea avea nevoie copilul meu. Ci de mine, de mama ei.
Nu de puține ori am plâns în pernă că mă transformasem într-o ”mamă de weekend” și nici acela întreg, căci o duminică eram la birou, o alta mai prestam de acasă. Nu de puține ori am simțit furie că ajungeam acasă târziu, iar copilul fie nu dormea, pentru că voia să mă aștepte să povestim, să îi spun rugăciunea de culcare, să mă pupe, să… orice pretext doar ca să interacționeze cu mine, cu mama ei. Nu de puține ori am găsit-o dormind.
În ultima vreme, copilul a ajuns să-mi spună tot mai des: ”Mami, lasă telefonul, te rog, ești acasă, cu mine, nu mai ești la serviciu”. ”Mami, te rog, lasă treaba, hai să ne jucăm”. Mai are rost să spun că replicile astea ale ei mă măcinau, mă făceau să intru în pământ de durere? Mai are rost să spun câte lacrimi vărsam că nu eram capabilă să îi ofer copilului meu ce dorea?
Azi așa, mâine așa, practic am ajuns să fiu un străin în fața copilului meu. Și mă miram de ce nu mă ascultă. Și mă miram de ce la grădi e Gică Contra, de ce la înot nu mai voia să asculte, de ce plângea din te miri ce, de ce nu voia să interacționeze cu nimeni, adult sau copil… de ce, de ce, de ce? Pentru toate astea dădeam vina pe cei în sarcina cărora lăsasem educația Alexiei, pe cei pe care îi consideram ”obligați” să se ocupe de ea, pentru că eu eram prea ocupată să asigur partea financiară a familiei.
Nemulțumirile s-au adunat, spaima de a mă transforma într-o bad mom creștea și ea. Apoi am decis să vorbesc cu un psiholog despre ”copilul meu cel obraznic”, despre faptul că nu avem sorți de izbândă în încercările mele de a stabili o punte între mine și ea. Aveam perioade în care primeam de la copilul meu una caldă, zece reci. ”Tu ești sursa acestui comportament al copilului. Ea te vrea pe tine, nu cadourile tale, nu spectacolele, nu hainele pe care i le iei atunci când ți le cere. Te vrea pe T I N E. Punct”. Acestea au fost cuvintele care au cântărit decisiv în alegerea mea de a renunța la un job cu program nelimitat, un serviciu către care știam când plecam de acasă, dar niciodată la ce oră voi reveni.
Am ales să fiu aproape de copilul meu, am ales să fiu mamă pentru ea, și nu o sursă de venit. A trecut aproape o lună de când sunt acasă și pot spune că sunt fericită că am început să îmi cunosc copilul. Da, sună într-un fel, sună rușinos pentru o mamă să spună că a început să își cunoască puiul abia după ce el a trecut de 5 ani. Recunosc, mi-e rușine de mine când afirm asta, dar, totodată, sunt mândră că am ales să fiu aproape copilului meu, care striga după ajutorul meu, iar eu eram surdă.
Sunt fericită că, în sfârșit, avem momentele noastre, sunt fericită că acum fata mea mă ia mai des în brațe, mă pupă, mă pupă, mă pupă, îmi spune mai des că mă iubește, ba chiar îmi cântă iubirea ei.
Nu zic că e totul roz acum, ba chiar am o teamă: ce fac dacă nu găsesc alt job cât mai repede? La vârsta mea, recunosc, e mai greu să găsești ceva pe un salariu decent și cu un program ”family friendly”. Plus că nu mă pot plia pe orice job. Eu știu să scriu, asta am făcut de 20 de ani încoace, știu chestii elementare de grafică și îmi place să organizez diverse, dar cam atât… Gândurile de genul acesta fac să iasă la lumină ”the dark side of me”, dar Alexia mea se dovedește de fiecare dată suficient de înțeleaptă (chiar mai înțeleaptă decât mine) și știe pe ce butoane să apese să mă scoată din starea asta. Cel puțin cât suntem amândouă, căci gândurile revin odată de ajung să pun capul pe pernă.
În continuare mă felicit pentru alegerea făcută. Mă felicit că am ales să fiu aproape copilului meu, să punem împreună cărămizile la temelia adultului ce va deveni ea și sper ca în curând să îmi găsesc și acel job care să alunge grijile ce-mi umplu gândurile.
2 Comments