foto-pixabay-mama-trista

Mamă de weekend și două-trei ore pe zi, de luni până vineri. Asta am fost!

Motto: Pentru niciun serviciu de pe lumea asta nu mai vreau să fiu mamă de weekend pentru copilul meu! Nici 100 de bone, țoale scumpe, gadgeturi sau excursii și tabere nu-l pot face pe copilul meu să se simtă la fel de fericit ca atunci când suntem împreună!

Să închizi un capitol din viață nu e chiar foarte ușor. Oricât de tare îți dorești să pui punct și să o iei de la capăt.

De curând, am pus punct unui capitol. A fost o mișcare pe care eu mi-am dorit-o și nu mi-a fost impusă. Pentru că am ajuns, din nou, din nefericire, în acel punct în care a trebuit să aleg: jobul full time la birou sau lucrul de acasă și, implicit, timp mai mult cu copilul, timp mai mult pentru mine. Am ales să schimb jobul cu program fix, în acte (în realitate, program nedeterminat: la birou + acasă ce nu terminam la birou). Sunt multe motivele pentru care s-a ajuns la programul ăsta, dar nu mai contează acum.

A fost bine și frumos cât a fost. Și când nu a mai fost bine și frumos, iar toate problemele de la serviciu nu mai puteam să le las închise în birou și le-am dus acasă, când viața de acasă a avut prea mult de suferit din cauza nemulțumirilor adunate la serviciu, am zis că e momentul să pun punct. Și să o iau, din nou, de la capăt. Nemulțumirile s-au adunat multe, multe. Nu s-au rezolvat, deși le-am transmis. Dar am rămas. Pentru oameni, pentru rutina cu care mă obișnuisem, pentru că există mereu o teamă de a o lua de la capăt într-un loc nou, cu oameni noi, cu sarcini mai mult sau mai puțin noi.

La un moment dat, am devenit tot mai obosită, tot mai nervoasă, tot mai stresată. Ca urmare, singurele lucruri de care aveam nevoie când ajungeam acasă erau liniștea și să mă întind să lenevesc pe canapea, cu ochii-n televizor, la o comedie ușurică, pentru a mă relaxa, ziceam eu. Dar, ce să vezi?, toate astea nu erau posibile… De ce? Pentru că acasă începea cel de-al doilea job. De fapt, ăla permanent, ăla pe care îl voi avea toată viața: jobul de mamă!

Plecat de la birou mega-obosită, mega sătulă, preluat copilul (mereu cu chef de vorbă, mereu prea agitat pentru mine, cea stoarsă de ultima picătură de energie de la muncă), ajuns acasă, terminat lecțiile, făcut ordine în casă, pregătit hainele pentru a doua zi și toate astea, practic, în timp record. Cam câte din toate astea puteam face de la ora 20 până la un 22, hai 22.30? Când să termin lecțiile, când să mai stau de vorbă cu copilul, când să fac treabă prin casă și să mă culc astfel încât să apuc să dorm măcar 6 ore neîntrerupte? Și asta, zi de zi, cinci zile pe săptămână. Cu trezit la ora 6-7 și culcat invariabil după ora 24. Iar în weekend, de ce să mă apuc mai întâi? De gătit, de călcat, de spălat, de ieșit cu copilul, de făcut ceva doar pentru sufletul meu? Ah, și de scris pe blog, locul meu de suflet, locul meu unde m-am refugiat și m-am reîncărcat de fiecare dată! Vedeți, viața din spatele blogului nu e chiar atât de roz…

Am ținut-o în ritmul ăsta mult. Pur și simplu am mers pe pilot automat. Job-casă, job-casă. Și… atât! Probabil că sunt mulți care fac treaba asta. Poate că mulți consideră firesc acest ritm. Dar nu și eu. Pentru că nu sunt așa. Pentru că am încercat, dar nu mi-a ieșit, nu m-am putut obișnui cu un astfel de stil de viață în care totul se împarte exclusiv între sarcinile de serviciu și treburile casnice.

La job ajunsesem să fac lucruri pe care le consideram mult sub ceea ce puteam și pot. M-am complăcut în rutina asta și, firește, au apărut și frustrările. Viața mea devenise un haos absolut: nu mai aveam timp de nimic, eram prea obosită, nu am mai avut chef să ies sau să vorbesc cu oamenii, eram mereu nemulțumită și neîmplinită. Nu mă mai regăseam, nu mă mai recunoșteam și, mai rău, mă complăceam în situația respectivă. Aveam zile când plecam plângând spre și de la muncă.

Acasă, iar, nervi, delăsare și nivel de toleranță zero cu oricine din jurul meu. Chiar și cu copilul meu. Copil care nu avea nicio vină. Copil care se bucura enorm că mă vedea, în sfârșit, și arăta asta în cel mai zgomotos mod posibil. Ne vedeam doar de la ora 20.00 – până la culcare, în jur de 22.00, și în weekenduri. În cursul săptămânii, plecam înainte ca ea să se trezească. O sunam pe telefon ca să o trezesc. Și tot la telefon îi făceam zilnic instructajul pentru plecarea la școală.

În cursul săptămânii am fost, practic, mamă de două-trei ore pe zi. Și mamă de weekend full time! În rest, am fost mama de la telefon. Sau mama prea obosită și nervoasă de la serviciu. Atât!

A fost un deja vu. Am mai trecut prin asta! Din nou, am ajuns să pierd momente importante din viața copilului pe care mi l-am dorit atât de mult! Am ajuns, din nou, să văd acea tristețe în privirea copilului meu, care mă voia mai mult timp alături. Au fost clipe în care Alexia mi-a spus-o pe șleau că și-ar fi dorit să lucrez mai mult de acasă, că stăteam prea mult la serviciu, de parcă serviciul ar fi fost copilul meu.

Ce mi-a mai spus copilul meu? 

  • Că vrea să mă vadă acasă, chiar dacă știe că atunci când lucrez de acasă nu pot fi atentă la ea, dar, măcar, să fiu acolo, să mă vadă.
  • Mi-a mai spus că nu înțelege de ce oamenii mari trebuie să muncească atât de mult și de ce șefii nu înțeleg că părinții ar trebui să nu mai primească atât de multe treburi de făcut și să li se dea timp și pentru copii.
  • A mai spus că ea nu vrea să aibă copii și să ajungă să stea la serviciu toată ziua în loc să stea cu ei…
  • M-a întrebat de nenumărate ori de ce merg în continuare la un serviciu unde nu mai fac lucruri care să îmi placă…

Mă rog, au fost multe chestii spuse de copilul meu, lucruri care au tăiat în carne vie, pur și simplu. Am realizat la timp, sper, că propriul copil trece prin momente grele și că are nevoie de mine să-i fiu alături. Cu atât mai mult cu cât, acum, doar pe mine mă are în carne și oase. Așa că am decis: să schimb serviciul. Avantajul celor peste 20 de ani de presă și cei cam 10 de social-media este că în aceste domenii se poate lucra și de acasă, nu doar de la birou. Adică, în loc să merg într-o clădire, la un birou să scriu și să fac chestii de social media, le fac de acasă.

Așa, măcar, ajung să îmi văd copilul mai mult de două ore pe zi de luni până vineri. Și în weekend. Așa, îmi pot organiza programul astfel încât să trezesc fata, să îi fac micul dejun, să ne pupăcim de bună-dimineața, să o duc la școală, să o aduc de la școală și să fiu acolo, lângă ea, cât face temele. Să fac parte din viața ei. Să mă simtă că fac parte din viața ei.

Din fericire, am găsit acel job care să îmi permită toate aceste lucruri. Asta pentru că există oameni care au înțeles cât de importantă este starea de bine a angajatului. Și au pus pe primul loc confortul acestuia. Un om mulțumit va fi tot timpul un om care va da randament. Și asta o știu pe propria-mi piele, căci la fiecare loc de muncă, atâta vreme cât mi-a fost confortabil, m-am simțit apreciată, susținută, încurajată, am dat tot ce a fost mai bun. Niciodată nu m-a demotivat volumul de muncă.

E greu să o iei de la capăt. Există o teamă de nou, de necunoscut. ”Și dacă nu mă voi descurca?”. „Și dacă nu mă voi ridica la așteptările lor?”. Orice început, cred, este așa. Ce va fi, cum va fi, cât va fi… nu am cum să știu. Nu am știut niciodată cum îmi va fi. Dar întotdeauna am știut un lucru: orice job am avut, mi-am dat de ficare dată silința să fac totul cum nu se poate mai bine, să mă implic, să mă autodepășesc. Pentru că oamenii care m-au angajat mi-au arătat încredere, iar eu nu pot să dezamăgesc, ci trebuie să fiu tot mai bună în ceea ce fac. Iar unde nu știu, să întreb și să învăț, unde greșesc, să îndrept, unde pot ajuta, să ajut.

Așa am fost mereu: o perfecționistă, o ambițioasă, o persoană deschisă și dornică să ajut. Și, la fiecare plecare dintr-o companie, am plecat cu regrete și cu goluri lăsate de acei oamenii cu care am lucrat și de care m-am atașat. Oamenii care au fost oameni! De aceștia îmi va fi mereu dor.

Dacă ți-a plăcut (sau nu) ce-am scris, mi-aș dori foarte tare să mi-o spui. Cu un mic comentariu, cu un share, cu un like…
Mă poți urmări și pe Facebook,  Instagram, dar poți da SUBSCRIBE și canalului meu de YouTube. Iar dacă vrei să fii la zi cu postările mele pe blog, poți introduce adresa ta de e-mail acolo unde scrie ”Abonare  via e-mail”. Eu îți mulțumesc frumos că ai intrat pe blog și te mai aștept cu drag.

Join 14,182 other subscribers

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close
Scroll Up
%d bloggers like this: