Se pare că Alex ţine morţiş să trec şi familia lui (alături de Cojocari) pe lista celor pe care îi invidiez. De ce? Păi de Gabi ştiţi deja că are un soţ bun de pus la rană (pentru cei care nu îl ştiu, le recomand să intre pe blogul lui Gabi să citească măcar câteva dintre postările ei despre Sorin şi îşi vor da seama de ce îi învidiez – preferatul meu e acest post).
Acum văd că şi Alex are tendinţele astea. După ce am citit decalogul tatălui perfect în viziunea lui, azi am dat peste acest post de pe blogul lui. Păi cum să nu invidiezi aşa un tătic, aşa un soţ? Câţi soţi reuşesc, într-adevăr, să înţeleagă ce se petrece cu soţiile lor după naştere? Câţi pot fi atât de profunzi? Dar, mai ales, câţi se pot exterioriza şi pot exprima în cuvinte ceea ce simt? Mulţi soţi simt schimbarea după venirea copilului în cuplu, dar puţini sunt aceia care sunt capabili să înţeleagă că trebuie se schimbe şi ei în aceeaşi măsură în care o fac femeile. Puţini sunt aceia care renunţă la ora/orele de privit la TV pentru a face chestii “femeieşti” (adică treabă în casă, ori să aibă grijă de copil/copii), pentru a le da soţiilor ocazia să ia o “gură de aer”. E greu, al naibii de greu când trebuie să renunţi la TOT ce făceai şi ce îţi plăcea înainte, e cumplit să te izolezi de lume, să nu ai timp pentru tine, să nu ai timp de un amărât de pensat, să zicem, darămite de o zi de ieşit ca fetele, fără plânsete, biberoane, scutece, sau griji. E şi mai greu atunci când constaţi că, dacă ţi se dă această ocazie, nu mai eşti în stare să te bucuri, nu mai ştii cum trebuie să te porţi, nu mai găseşti alte subiecte de discuţie decât cele legate de copil…
O iei puţin razna dacă 24 din 24 nu ştii altceva decât copil-copil-copil-mâncare-spălat-călcat-curat-soţ. O iei razna dacă nu mai ai parte de un somn neîntrerupt, dacă de luni de zile (sau chiar ani) dormi pe apucate, în “peisoade” şi, când îţi e lumea mai dragă, trebuie să te trezeşti. O iei razna dacă, dintr-o fire sociabilă devii, brusc, omul cavernelor, izolat şi uitat. Şi cum să nu o iei razna când îţi dai seama că ai nevoie de ajutor, că nimeni nu îţi aude strigătul de ajutor? Sau, dacă îl aude, se face că te ajută?
Sincer, nu cred că nu există mamă pe lumea asta care să nu-şi fi dorit să aibă puţin timp şi pentru ea – să doarmă, să stea liniştită sau să lenevească măcar 5 minute în plus. Am vorbit zilele acestea în parc cu o mamă care mărturisea că îşi dorea ceva timp şi pentru ea, asta în condiţiile în care de copil se ocupau cândea, când bona, când bunicile. Atunci, cele ca mine, care se ocupă SINGURE de copil ce să mai zică de timp liber? Cu excepţia primelor 3-4 luni (cât a durat să mă pun pe picioare după cezariană), nu am avut cu cine să o las pe Alexia. Acum, pentru ca eu să am parte de acel moment de respiro, mai stă Tibi cu fata. Dar, poate că îmi doresc ca acel momet de respiro să îl includă şi pe el. Căci în cazul nostru, atunci când pic sau cedez nervos, singura variantă “safe” pentru Alexia e ca Tibi să iasă cu fata, iar eu să stau în casă să dorm, să mă relaxez. Dar cum poţi face asta când vezi că teancul de rufe aşteaptă să fie călcat, când vezi că gresia ori parchetul sunt presărate cu mâncare aruncată de Alexia pe jos, când vezi că frigiderul e gol, când vezi că maşina e doldora de haine care aşteapăt să fie spălate… Şi astea numai cele legate de casă…
Şi eu am doar un copil. Mă gândesc cu groază la cele cu 2 sau mai mulţi şi care, ca şi mine, nu au la cine să apeleze pentru o mână de ajutor…
P.S.: vreau să fie clar un lucru: NU REGRET NICI O SUTIME DE SECUNDĂ că o am pe Alexia, pentru că ea e TOT ce mi-am dorit, pentru că ea e împlinirea mea, e viaţa mea, e universul meu.
eu recunosc ca sunt in stadiul in care atunci cand am timp liber, nu mai sunt în stare să ma bucur, nu mai ştiu cum trebuie să ma port, nu mai găseşti alte subiecte de discuţie decât cele legate de copil…Si zic ca se va rezolva atunci cand o sa incep serviciul. pentru ca incep sa socializ cu oameni cu probleme diferite, altii decat mamicile care vorbesc acum, si poate si pentru ca A, va fi mai mare, va incepe sa vb, sa faca la olita, sa manance singura, si nu va mai trebuii sa i e fac eu. Cum spunea cineva pe blog la noi..astept luminta de la capatul tunelului, dar in acelasi timp ma bucur de toate imbratisarile, pupicurile Alexiei.
Tina, eu îmi fac griji pt că, dacă după un an m-am “sălbăticit”, păi cum oi fi după 2 ani de stat numai cu copilul? Revenirea la serviciu poate fi acea luminiţă de la capătul tunelului, dar nu e “acea” luminiţă care să mă mobilizeze suficient. Şi asta pt că, la job la mine, mai mult se munceşte şi e mai puţin timp pt socializare şi discuţii pe alte teme decât legate de job 🙁 Oricum, cred că lucrurile vor lua o altă turnură în momentul în care Alexia va creşte şi va putea vorbi.
Cristina,vreau sa te anunt 😀 ca nu o iei razna,te rog sa ma crezi,fiindca n-ai incotro si stii de ce spun asta.Ai dreptate,AS VREA sa am parte de un pic de liniste,de un salon,dar sincera sa fiu m-am obisnuit asa incat nu stiu daca mi-ar prii.Te pup mamicuta cu norma intreaga,eu am dubla norma,hi,hi….
Da Bea, ştiu că nu am încotro, asta e… Dar ştii şi tu cât de bine face la moral ca, din când în când, să te poţi deschide, să poţi discuta sincer, fără teama că vei fi luat peste picior sau că nu vei fi ascultat. Dar şi mai bine face atunci când vezi că spovedania ta a avut un efect. Cel dorit. Eu recunosc că tânjesc atât de mult după o juma’ de oră de relaxare, de masaj, de maichiură sau orice altceva ce are legătură cu feminitatea (adică să mă facă să mă simt feminină, şi nu o epavă, o urmă de om)… Mă rog, fiecare cu visele lui 🙁
si…am uitat sa adaug ca am (avem) langa noi barbati de nota 10 ;)..asa ca fetelor..give me five.cum era vb aia.langa un barbat extraordinar este o femeie extraordinara..:P
Ia un 5 de la mine 😉 😀
Bine zis, m-am regasit in acest articol…
Sincer, nu ma regasesc in articolul tau… am noroc ca am langa mine un sot minunat si o familie extraordinara …. Maria a ramas pana si cu sor-mea, atunci cand noi doi am evadat in oras, cu Sorin nici nu mai spun… E drept ca nu avem parte de escapade dese, insa avem suficient cat sa nu le ducem dorul…:)
Admir mamele care se descurca singure cu copilul/copii… si le consider eroine. 😉
Felicitari!!
Gabi, contează ENORM să ai pe cineva de încredere care să poată sta cu copilul cât îţi reîncarci tu bateriile. Or, la mine ştii bine care e situaţia: părinţii mei abia se ţin ei pe picioare, darămite să mai alerge după zbuciumata de Alexia, iar soacra stă la mama naibii, şi, oricum, nici ea nu poate alerga după zăpăcilă din cauza unor probleme cu picioarele… Aşa că nu ne rămâne decât să facem cu schimbul: când eu, când Tibi…
Cel mai important este ca tatal / sotul sa fie de ajutor dupa ce se naste copilul. Nu putine au fost serile cand picam lata la 9 seara si Cristian dadea copilului ultimul biberon, iar in we se trezea el noaptea si avea grija de Radu. Si plus ca sprijinul moral a fost imens. Asa ca pot spune ca sunt o norocoasa.
Si eu admir si consider mamele care se descurca singure-singure eroine, cu unul, ca sa nu mai vorbim de 2-3 copii!
Eu am parte de ajutor la mama, dar am fost 3 saptamani singura in Bucuresti cu copilul, fara ajutor si am fost surprinsa de mine si de cum am rezistat, plus ca au fost si cateva zile in care n-a fost nici noaptea sotul acasa…banuiesc ca daca n-ai de ales, rezisti, insa nu fara sa te resimti ca femeie, dar nu pot decat banui…Eu ma resimt si-asa, cu ajutor…
Am vrut sa-ti spun ca eu am parte de acea jumatate de ora pentru manichiura, de o jumatate de zi libera de mers cu sotul la film…si nu ma mai bucur deloc de ele ca inainte si mai ma simt si vinovata…stau cu sufletul la gura sa nu se intample ceva cu copilul, sa nu o gasesc pe mama cu o falca’ n cer si cu una in pamant ca am intarziat prea mult si uite copilu’ plange dupa ma-sa (mama nu rezista nervos sa-si vada nepotu’ plangand, iar Costin are acum niste momente in care nu se calmeaza decat cu mine).
Eu visez cu ochii deschisi la un Costin care a crescut, care merge, care mananca singur, care vorbeste, parca altfel o sa vad lucrurile, desi din ce citesc ma insel….