Lecţia de omenie

A ieşit soarele, în sfârşit! Şi nu mă refer la cel de afară. Probabil ştiţi, în mare parte, la ce mă refer. Am avut sentimentul că moartea-mi suflă-n ceafă, că o pierd pe cea care mi-a dat viaţă. Cumplit să ştiu că ea se va stinge, cumplit sentimentul de neputinţă pe care l-am simţit…

Am avut o săptămână în care am trecut de la agonie la extaz de prea multe ori, cu viteza luminii. M-am îngrozit când mi-a căzut copilul pe scări, m-am liniştit când a dat semne că, în afară de o sperietură şi câteva vânătăi, nu a păţit nimic. Mi-a fugit pământul de sub picioare când, la nici două ore de când am dus-o la grădi, am fost chemată de urgenţă să o iau acasă că Alexiei îi era foarte rău, că vomita într-una şi tremura. Am îmbătrânit un secol aşteptând pe holurile spitalelor, am răsuflat uşurată când, în urma investigaţiilor, totul a ieşit ok. Apoi am fost lovită de vestea că mama s-a luptat cu doamna cu coasa şi că urmează o noapte grea pentru ea. Crunt a fost şi când cei câţiva membri ai familiei care puteam dona pentru ea am fost respinşi. M-am simţit neputincioasă. Mi s-a părut nedrept să nu pot dona pentru mama mea, în condiţiile în care am donat sânge cu ceva ani în urmă. Furia, teama şi sentimentul de neputinţă care m-au cuprins m-au aruncat într-o prăpastie care părea fără fund. Iar hăul se adâncea tot mai tare pe măsură ce încercările mele de a găsi donatori eşuau. Salvarea a venit de unde nu mă aşteptam: de pe Facebook. Disperată, am postat un anunţ în care ceream ajutorul oamenilor, deşi, după răspunsurile negative primite de la cei la care ţineam, nu credeam că îmi vor sări în ajutor nişte oameni din online, cu care nu am avut de împărţit mai mult de câteva Like-uri, Share-uri şi comentarii ocazionale. Dar ce-aveam de pierdut? Şi spre surprinderea mea, mobilizarea a fost copleşitoare. Am plâns de bucurie, am plâns mult! Îmi venea să îmbăţişez oamenii pe stradă. Necunoscuţii. Am primit o palmă şi o lecţie.

Am avut o săptămână în care mi-au fost puse la grea încercare răbdarea, rezistenţa fizică şi psihică. A fost o săptămână în care am fost trântită la pământ de cei de la care nici în cele mai urâte coşmaruri nu mă aşteptam să-mi întoarcă spatele, să mă ignore, care nici măcar n-au schiţat dorinţa, interesul de a mă susţine moral măcar, dacă nu faptic. A fost o săptămână în care am descoperit oameni (nu spun oameni buni, pentru că mi se pare pleonasm), pe care îi cunosc mai mult sau mai puţin, sau absolut deloc. Oameni care m-au scos din iad cu un gând bun, cu o vorbă frumoasă, cu faptele lor pentru care nu au cerut şi nu au aşteptat nici o răsplată, care au sărit în ajutorul meu, fără să se gândească dacă au ceva de câştigat prin faptul că mă ajută. A fost o săptămână cum nici duşmanilor nu le doresc! Am trecut, sper, hopul, dar cu inima frântă, făcută bucăţi. A fost o perioadă în care simţeam al naibii de tare nevoia de încurajare, de alinare, de îmbrăţişări. Dar nu le-am primit de la cei de la care doream să le primesc, de la cei care, credeam, îmi vor fi alături la bine şi la greu, aşa cum le sunt şi eu. Au venit din cu totul altă parte.

Am ajuns din nou la concluzia că am prostul obicei să mă lipesc de neoameni şi că nu pot să-i recunosc pe adevăraţii oameni atunci când îmi ies în cale. Încă o dată m-am convins că oamenii îţi sunt alături la greu, neoamenii nu. Neoamenii sunt cei care se gândesc să îţi fie alături doar atâta timp cât trag foloase de pe urma asocierii cu tine. Când nu mai ai ce să le oferi… nu mai eşti bun. Mi s-a spus de nenumărate ori că pe oameni îi cunoşti cu adevărat la necaz, nu la bucurii. M-am convins că aşa e.

Graţie Facebook-ului am descoperit mulţi oameni. Acestora le sunt veşnic reunoscătoare, căci lor le datorez salvarea mamei mele! Dragii mei, nu ştiu cum să vă mulţumesc pentru ce aţi făcut… Nu găsesc cuvintele care să descrie imensa bucurie, seranţa care mă cuprind când mă gândesc la voi… E mare lucru să ştii că ai smuls un om din ghearele ăleia cu coasa… Vă mulţumesc enorm, iar mama s-a emoţionat şi ea teribil când a aflat că nişte oameni pe care nu-i cunoaşte, care nu o cunosc, i-au sărit în ajutor… Rar aşa ceva în vremurile astea, rar! Jos pălăria, şi plecăciuni în faţa voastră, a tuturor celor care ne-aţi fost alături!

18 Comments

  1. Ma bucur ca totul este bine. Eu am vazut postarea ta tarziu si oricat as fi vrut sa te ajut nu cred ca aveam cum 🙁 de mai bine de 1 saptamana stam in casa raciti. Sanatate multa.

  2. O, cat m-am emotionat! Ma bucur din suflet ca sunteti cu totii bine si ca dincolo de suferinta pe care ai resimtit-o ‘vazand’ crudul adevar despre unii din cei ‘dragi’ din jur, sunt sigura ca ai sufletul plin de mandrie si de satisfactii pentru deznodamantul frumos si ajutorul nesperat..

  3. Ma bucurs pentru mama ta, multa sanatate si putere. Doamne ajuta! Ce bine ca mai exista oameni de bine.

  4. Cat m-a emotionat ceea ce am citit! Dar ma bucur foarte mult, ca atat, mama, cat si fetita ta sunt bine! Va doresc multa sanatate si multa putere sa puteti trece peste toate. Si ce bine cand exista oameni, numiti oameni.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close
Scroll Up
%d bloggers like this: