Leac pentru copilul încăpăţânat

Ce ceva timp în urmă, muuuult timp în urmă, pe Facebook am descoperit o ”tipă beton”, cum se spune. Într-un grup de mămici, o membră se arăta extrem de îngrijorată de ceea ce se petrece în sufletul & căpşorul ei după ce a născut. Fireşte, noi, cele care am trecut prin aşa ceva, i-am împărtăşit din experientele noastre şi am îmbărbătat-o. Printre cele care au încurajat-o se afla şi Ioana Mureşanu, al cărei mesaj mi-a atras atenţia în mod deosebit. Aşa că am ”verificat-o”. Am descoperit că este psihoterapeut format în psihoterapia adleriană, ”unde nu există pedeapsă şi recompensă”, după cum ea m-a avertizat în prima noastră discuţie privată. Mi-am luat inima-n dinţi şi i-am propus o colaborare pe sistemul cititorii blogului întreabă, specialistul răspunde. I s-a părut interesantă provocarea. Aşa că, repede-repede i-am dat şi câteva teme. Însă, înainte de a intra în pâine, vreau să vă mai spun două lucruri: 1. pe Ioana o găsiţi pe Facebook aici. şi 2: iată autoprezentarea Ioanei:

”Sunt Ioana Alina Muresanu, psihoterapeut adlerian, logoped, psiholog clinician si, nu in ultimul rand, mama a doi copii (Maria, 13 ani si Andrei, aproape 4). Experienta mea implica si terapia individuala (adulti), dar mai ales lucrul cu copiii si, implicit, familia, copilul fiind “sindromul familiei”. Anii in care am fost educatoare, dar si experienta mea de mama si de “matusa preferata”m-au ajutat  la fel de mult ca formarile profesionale si m-au invatat sa am incredere in intuitia mamelor in ceea ce priveste proprii lor copii, dar si sa descopar(pe propria mea piele uneori) si sa inteleg emotiile si indoielile si cautarile prin care trec mamele.

In prezent organizez ateliere de dezvoltare personala a copilului, ateliere de creatie, cursuri de parenting (Scoala Parintilor), ofer servicii de recuperare logopedica, terapie copil-familie, terapie individuala si….continui sa invat despre cum e sa fii mama, atat teoretic, dar mai ales practic si sa ma bucur din plin de tot ce fac.”

Acestea fiind scrise, iată şi tema săptămânii: Cum îi dai de cap unui copil încăpăţânat?

Perioada de “opozitie” apare in timpul prescolaritatii, cu precadere intre 2 si 4 ani. Ca parinti, ori am experimentat-o deja, ori urmeaza sa o facem. Partea buna e ca acest lucru ne arata ca avem un copil ce se dezvolta normal, care e in plin proces de constructie a propriei personalitati, care invata sa dea un sens lumii testand limitele. Partea mai putin buna e ca pentru adulti poate fi o incercare destul de dificila.

“-Hai sa ne spalam!
-Nu vreau!”
“-Strange-ti jucariile!
-Nu!”
“-Trebuie sa te imbraci!
-Nuuuuuu!”

Va suna cunoscut? “Nu” si “nu vreau” venite din partea copilului par sa transforme caminul (dar nu numai), intr-o zona de razboi, iar asta se intampla cu contributia noastra, pentru ca, stiti, nimeni nu se poate certa singur. Copilul incapatanat are deobicei in preajma si un adult cel putin la fel de incapatanat care a ales sa intre in “lupta” spre binele copilului, fireste. Daca alegem sa “infrangem” copilul si prin asta sa il facem sa devina ascultator putem obtine urmatoarele situatii:
1. Sa castigam. Reusind sa ne impunem vointa si nu sa castigam cooperarea copilului, descurajam profund copilul, care va deveni obedient, fara initiativa, dependent, nesigur, speriat de esec, rigid etc… Va fi un copil cuminte, poate admirat de alti parinti sau profesori, dar care va deveni un adult complet nepregatit pentru viata, cu un bagaj greu de dus, plin de pattern-uri negative. Chiar ne dorim asa ceva? Chiar am castigat?

2.Sa pierdem. In “lupta” cu copilul avem foarte multe sanse sa cedam. E greu sa facem fata “puterii apei”(lacrimile) sau urletelor si iesirilor violente sau oricarui alt tertip alege cel mic sa foloseasca, recunoscuta fiind creativitatea copiilor. Este cu atat mai greu cu cat noi, ca parinti, trebuie sa ne descurcam si cu sentimentele noastre contradictorii. Pe deoparte ne dorim un copil politicos, ascultator, “binecrescut”, iar pe de alta vrem, din tot sufletul, un copil fericit. Aceasta stare emotionala conflictuala ne face ori sa devenim inconstanti (azi e voie, pentru ca sunt eu obosita dar maine nu mai e voie), ori duce la o infrangere totala a adultului (am incercat sa ma impun, nu a mers, asta e!… ) De remarcat ca, in perioada “opozitionista” copilul nu prea mai pare fericit indiferent daca ii facem sau nu pe plac. Din contra, cu cat ne straduim mai mult, cu atat pretentiile copilului cresc, devenind exagerate, imposibil de satisfacut. A castigat cel mic? Nu, a pierdut! A pierdut o sansa de a-si dezvolta un model dezirabil de relationare, de a-si fixa niste limite, de a-si dezvolta rezistenta la frustrare, rabdarea, autocontrolul etc…alegand ca scop lupta de putere. Acesta este unul din scopurile gresite ale copilului (din perspectiva adleriana exista 4 scopuri gresite, dar acesta este subiectul unui alt articol). Copilul care a ales lupta de putere pare sa spuna: “sunt important atat timp cat ceilalti fac ce vreau eu”

O alta varianta ar fi sa incercam sa il convingem. Pare logic si chiar usor. Asa ca incepem sa explicam, sa exemplificam, sa demonstram….Uneori ne reuseste, dar de cele mai multe ori nu. Copilul pare ca a devenit “surd de mama”. Acesta e momentul in care incepem sa recurgem la amenintari, santaj, pedepse (daca nu faci asta, nu mai ai voie…), cu alte cuvinte, inceputul “razboiului” descris mai sus, cu consecintele de rigoare.

Ce putem face?

1. Sa vorbim mai putin si sa actionam mai mult.
Prea multe explicatii isi pierd rostul. Este suficient sa ii explicam celui mic o singura data, sa ne asiguram ca a inteles, inclusiv partea cu consecintele, dupa care sa ne inarmam cu rabdare si….curaj. Este foarte important sa fim fermi si constanti in actiunile noastre si sa le permitem copiilor sa simta consecintele (logice sau naturale) ale faptelor lor.
Ex.
Discutie cu copilul, seara:

“Cand mergem in parc o facem pentru miscare, aer curat, parteneri de joaca si distractie. Nu luam prea multe cu noi, ca sa nu ne ingreuneze mersul. Avem nevoie doar de apa, o gustare (eventual) si jucarii de nisip/trotineta/minge (alegem impreuna cu copilul ce se poate lua in parc)

Discutie cu copilul, a doua zi dimineata:

“-Mergem in parc, nu ne mutam, deci, nu poti lua toate jucariile cu tine. Nu ai cum sa te joci cu toate si nu avem cum sa le caram pe toate. Am stabilit toate astea de aseara.
-Ba da! Nu merg fara ele. Nu am stabilit nimic! Nu vreau!
-Ai ales deci sa nu mergi in parc.(consecinta logica). Daca tot vrei sa stam in casa, putem sorta jucariile.
-Nu vreau! (in urmatoarele clipe jucariile zboara prin toata camera. Mama intrand in camera calca una din jucarii care se sparge)
-Sa imi cumperi alta! Mi-ai stricat jucaria!
-Imi pare rau, dar nu am pe unde calca, asa ca sunt obligata sa calc pe jucarii, care, probabil se vor strica (consecinta) Poti alege sa le strangi sau sa le lasi acolo, dar asta inseamna si ca vei ramane fara multe dintre ele. Daca te hotarasti, pot sa te ajut si eu.”
Dupa scurt timp, copilul ramas singur in camera striga:
-Mama, ma ajuti cu jucariile?”

2. Sa facem un “pas in spate”, sa ne retragem din conflict.
Ex.
Copilului i s-a refuzat cererea, drept urmare, tipa si da din picioare.
Mama: “Din cauza tipetelor tale nu pot asculta melodia preferata/auzi soneria de la intrare/telefonul, asa ca o sa merg in alta camera. Cand o sa vrei sa vorbim si sa gasim o solutie, stii unde ma gasesti”

3. Sa fim fermi, fara a domina. E de preferat sa vorbim cu ei, nu lor, pentru ca ei sa simta ca sunt importanti si parerile lor conteaza.
Ex.
Copilul nu vrea sa se imbrace pentru plecarea la gradinita.
Mama: “Inteleg ca nu vrei sa te imbraci si iti respect alegerea, dar vreau sa intelegi si tu ca eu voi pleca la serviciu si pentru asta trebuie sa te duc la gradinita. Pentru ca tu nu vrei sa te imbraci, o sa te duc in pijama”
Copilul: “Nu ma duc la gradinita! Nu vreau!”
Mama: “Am mai discutat de ce trebuie ca eu sa merg la serviciu si tu la gradinita, asa ca nu o sa mai reiau acea discutie. Tu acum poti alege niste haine si eu am sa te ajut sa te imbraci sau poti merge in pijama. Vrei bluza rosie sau cea albastra?”
Copilul: “Pe cea albastra”

4. Stapaniti-va primul impuls. Faceti ceva la care nu se asteapta. Acest lucru are ca efect scoaterea copilului din “criza”.
Ex.
Pe strada, copilul tipa si refuza sa mearga: “Vreau in parc! Nu vreau acasa!”
Mama, asezandu-se pe jos: “Nu am sa plec fara tine pentru ca stiu ca pentru un copil de varsta ta strada poate fi un loc periculos, dar, nu e o ora potrivita pentru mersul in parc, asa ca nici acolo nu vom merge. Putem sta aici si sa privim pantofii oamenilor sau sa mergem acasa, sa facem ce avem de facut, pentru a putea iesi mai tarziu in parc” (acesta este un exemplu extrem, putem incerca sa aplicam aceste sfaturi intr-un mediu securizat, cum ar fi acasa, pentru a evita situatiile pe care le putem percepe ca fiind stanjenitoare)

5. Evitati pedeapsa si recompensa, inlocuindu-le cu consecintele logice sau naturale.
Ex. Copilul refuza sa isi puna palaria de soare. Dupa o plimbare scurta, mama il anunta ca trebuie sa se intoarca in casa, deoarece soarele e prea puternic si el nu are palarie.

6. Castigati cooperarea. Un copil care se simte valorizat, caruia i se acorda respect, i se da dreptul de a-si asuma responsabilitati, este un copil care va coopera.

Aceste metode au ca baza principiile adleriene de crestere a copilului, principii create in urma unei atentii deosebite acordate copilului si educatiei acestuia, Alfred Adler considerand copilul drept “tatal viitorului adult”. Cu alte cuvinte, psihoterapia adleriana a aratat o preocupare speciala atat pentru intelegerea copilului cat si pentru gasirea unor metode educationale eficiente, considerand copilaria definitorie pentru formarea adultului si stabilirea stilului sau de viata.