România, dragă, oi fi tu frumoasă, mi-oi fi tu dragă (din când în când), dar eu tot vreau să te părăsesc. Să te las și să nu mă mai uit la tine. Nu, nu tu ești de vină. Ci acele ființe bipede care se umflă în pene și se numesc conducătorii tăi. Acei grobieni nesătui, care își toooot îndeasă în desaga lor, storcându-te, furându-te, sluțindu-te cu o nesimțire crasă. Vreau să plec din același motiv pentru care mulți români aleg să se care de aici.
Dragă Românie, tu, așa, ca aspect, ești o țară al naibii de frumoasă. Ba chiar ai și oameni faini, muncitori, onești. Dar prea mici și prea retrași ca să poată aduce schimbarea. Șacalii și hienele s-au înmulțit prea mult pentru ca oamenii faini să mai poată face ceva.
Dragă Românie, îți spun cinstit și direct: vreau să te părăsesc
Fără părere de rău. Sau remușcări. De prea multă vreme mă tot bate gândul ăsta. Am răbdat, am sperat că se vor îndrepta lucrurile, dar nu. Văd că e din ce în ce mai rău, iar eu nu mai rezist în relația asta. Vreau să ne despărțim. De ce? Cred că din aceleași motive din care alți români te-au părăsit. Aceleași motive din care mulți alții vor să te părăsească.
Hai să îți spun, Românie, de ce vreau să te părăsesc. Să fug în lume și să nu mai aud de tine. Nu până nu te faci bine.
Nu cred că lucrurile se vor schimba prea curând în bine. Bine pentru noi, oamenii de rând, nu pentru cei care te conduc/fură/sluțesc, Românie dragă.
Vreau să te părăsesc pentru că vreau un viitor mai bun pentru copilul meu. Și sunt convinsă că aici nu îi va fi mai bine.
Te părăsesc, pentru că m-am săturat să sper și să văd cum visele și speranțele îmi sunt alimentate la fiecare campanie electorală. Apoi uitate și călcate în picioare.
Vreau să te părăsesc, Românie
Pentru că m-am săturat să tot fiu nevoită să dau șpagă pentru a fi băgată în seamă. Pentru a beneficia de lucrurile care mi se cuvin, pentru că sunt un plătitor onest de taxe. Șpagă la doctor, la școală, la poliție. La instituții.
M-am săturat de cozile interminabile, de plimbatul dintr-un loc în altul pentru nu-știu-ce hârtie, semnătură, ștampilă – ba rotundă, ba pătrată, ba în stea, în romb sau Dumnezeu știe cum. De sistemul încâlcit, înapoiat, greoi, de bătaia de joc la care sunt supusă inevitabil la fiecare contact cu instituțiile statului. Poliție, sănătate, învățământ, finanțe.
M-am săturat să îmi fie frică, România mea, dragă
Frică să intru într-un spital, de unde să mă întorc și nevindecată, și cu alte boli. Nu încerca să mă contrazici. Știi bine că bacteriile tale intraspitalicești și indiferența (la vederea lipsei șpăgii) au dus-o pe mama la cele veșnice. M-ai făcut să mă simt neputincioasă. Am urât și urăsc asta!
Te părăsesc, pentru că m-am săturat să mă tot lovesc de oameni care nu-și fac treaba cinstit. Oameni care acceptă măgării la vederea plicului cu bani. Oameni care nu își fac treaba până nu dai șpaga. Nu dai, pentru că vrei să lupți, pentru că vrei o Românie curată. Dar, din păcate, dorința ta de schimbare te poate costa chiar și viața. Sau te poate nenoroci pe viață, căci lipsa ”cotizației” aduce după sine lipsa de interes a celui care a pretins-o/așteptat-o pentru a te salva, pentru a-și face meseria. Am două cazuri în familie când nu am dat șpagă pentru niște operații, deci, nu spun din povești!
Românie, te părăsesc pentru că mi-e groază să îmbătrânesc aici. După o viață de muncă asiduă, bătrânețea mea, aici, va fi grea, urâtă, ucigătoare. Voi fi ridicată pe piedestal în campaniile electorale. Dar voi fi călcată în picioare și izbită de realitatea crudă. Voi ajunge să cerșesc pentru un colț de pâine care să-mi potolească războiul declanșat de stomacu-mi gol. Mereu gol. Sau să fiu nevoită să muncesc și la vârsta pensionării pentru un trai decent. Și, în loc să mă bucur de odihnă și să mă plimb, așa cum fac pensinarii altor țări civilizate, să muncesc pe niște sume de doi lei, doar să am un bănuț în plus pentru medicamente.
Mi-e groază că, peste 10 ani, aici nu văd niciun viitor liniștit pentru mine. Nu știu dacă, la 50 de ani, voi mai putea să îi asigur copilului meu un trai decent. Nu cred. Ba nu, sunt convinsă.
Te părăsesc pentru că urăsc profund sistemul de învățământ, făcut cu picioarele
Un sistem centrat pe cantitate, pe profesorul atotputernic, un Dumnezeu al catedrei. Și nu pe fiecare elev în parte. Pe puterea lui de învățare. Pe interesele sale, pe pasiunile sale. În continuare suntem tratați ca niște oi. Nu contează individul. Asta e linia, pe asta trebuie să o urmezi. Nu contează ideile tale, nu contează la ce ești bun. NOI îți zicem la ce poți fi bun. Și dacă nu stai în turmă, ți-o iei!
Nu ai voie să gândești, nu ai voie să fii diferit. Stai în turmă și înghite. Cât mai mult. Nu e timp să digeri. Ia și bagă la cap tot ce îți spune el, Dumnezeul de la catedră, pe care trebuie să îl asculți și trebuie să fii mereu de acord cu el. Ce contează că e cam certat cu gramatica. Ori cu matematica. EL e la catedră, nu tu, copile, care ai putea fi mai destupat. Dar, Doamne ferește, să te arăți! Lasă capul plecat și înghite tot ce ți se vâră pe gât.
Vreau să te părăsesc, Românie, pentru că am obosit
Să sper, să lupt. Am obosit ca în ziua de salariu să văd că banii ajung doar pentru rate și facturi. Iar dacă vrem să plecăm în vacanță, trebuie să strângem rău cureaua tot anul pentru a pune un bănuț la ciorap.
Iar când ajung în vacanța mult dorită și pentru care am strâns din greu tot anul, să dau de un hotel cu multe stele pe stâlp, dar cu un jeg infernal în camere. Și să nu pot lua masa liniștită și fără teama că mă voi îmbolnăvi din cauza conținutului sau modului în care a fost preparată mâncarea. Și fără să mă enervez din cauza atitudinii angajaților obraznici sau indiferenți.
M-am săturat de țara unde doar dacă ești copilul vreunei persoane importante reușești. Sau dacă ai iubit, amant, soț sus pus. Foarte sus. Ori amantă/soție. M-am săturat să nu mi se deschidă ușile decât dacă arăt legitimația de presă, chiar și în interes propriu, ori dacă sună cineva să-mi facă ”intrarea”.
Românie, vreau să fiu respectată. Pentru că muncesc cinstit, pentru că plătesc taxe la timp. Pentru că eu și alții onești ca mine merităm asta!
Și nu, nu vreau să aud ”rămâi și luptă”!
Că țara nu se va schimba dacă toți plecăm de aici. Am luptat, am refuzat să dau șpagă, m-am revoltat, am urlat, am sesizat, am reclamat. Și ce am rezolvat? Nimic! Am fost furată, păcălită, înșelată. Am vrut să-mi cer dreptatea în instanță. Dar dreptatea asta mă costă. Mult. Deci, nu mi-am permis dreptatea dorită. Sărăcia nu-mi permite să îmi caut dreptatea la tribunal.
Am votat. Cu cei pe care îi credeam curați. S-a schimbat ceva în bine? Nu văd… Nu la mine. Nici la ai mei. Doar la ei.
Nu vreau, dragă Românie, să mă mai îmbăt la gândul că eu și alții mici ca mine chiar te vor schimba. Ar fi fain dacă s-ar întâmpla. Dar nu mai vreau să încerc. Nu mai vreau pentru că e viitorul copilului meu în joc. Care, dacă voi rămâne aici, va fi nevoit să muncească pe brânci la vârsta la care ar trebui să studieze, să se distreze. Va fi nevoită să muncească să mă țină pe mine și pe ta-su, pentru că peste 50 de ani nu vom mai da randament pe plantație. Și vom avea venituri atât de mici, încât fie vom ieși la cerșit, fie vom muri muncind pentru un colț de pâine. Să fii pensionar în România e sinonim cu a muri încet, dar sigur.
Sunt multe motive pentru care vreau să te părăsesc, Românie. Dar ți le spun doar pe astea. Așa, ca de ziua ta și în prag de alegeri.
Și, dacă tot vreau să părăsesc această țărișoară, m-am gândit să o pun de ”o campanie”, un ghid de fugă din România. Am întrebat românii stabiliți în alte țări, civilizate, cum e traiul lor acolo. Am întrebat multe, am realizat o listă cu sfaturi utile, pentru tot românul dornic să plece spre normalitate. Toate informațiile le găsiți aici, #VreauSaPlecDinRomania
Dacă ți-a plăcut (sau nu) ce-am scris, mi-aș dori foarte tare să mi-o spui. Cu un mic comentariu, cu un share, cu un like… Mă găsești și pe Facebook și pe Instagram. Iar dacă vrei să fii la zi cu postările mele, poți introduce adresa ta de e-mail acolo unde scrie ”Abonare via e-mail”. Eu îți mulțumesc frumos că ai intrat pe blog și te mai aștept cu drag.
Subscriu 🙁