Jale mare!

Credeam că mersul la grăginiţă nu ne va face probleme. Dar m-am înşelat. Rău! Azi, a treia zi de grădi, a fost jale mare. MARE! Jumătate de oră, pe ceas, am încercat să o conving pe Alexia să intre în clasă. Nici la creşă n-a făcut atât de urât! Vorba educatoarei, la noi e invers. Prima zi nu plânge, a doua nişte lacrimi acolo, cinci minute, iar azi, a treia zi, s-a lăsat cu urlete şi plâns cu sughiţuri. Încă de acasă, de cum a văzut că o îmbrac, a întrebat neîncrezătoare unde mergem. Când a auzit cuvântul ăla urât – gădănisă – s-a pus pe plâns. “Nu vau a gădănisă, vau cu mami acasă. Vau cu mami a biciu!”. Mai cu joacă, mai cu întrebări menite să-i distragă atenţia, am reuşit să ajungem în linişte până la poarta grădiniţei. De cum am intrat, plâns într-una. Şi mai tare a jelit când am ajuns la grupa ei şi a dat cu ochii de uşa clasei. Mi-a plăcut că, la un moment dat, Alexia, care nu e deloc un copil pupăcios, mi-a spus că îmi dă mulţi pupici dacă stau cu ea. Şi, cu ochii plini de lacrimi, buziţele umflate de atâta plâns, m-a pupat de nu m-am văzut. Dar, când i-am spus că trebuie, la un moment dat, să plec la serviciu, a zis că dacă plec, nu mă mai pupă niciodată… Şantaj, nenică, nu glumă!

După jumătate de oră de stat când pe vine, când în picoare lângă uşa clasei, dar deloc cu ea în braţe (căci ştiu că îmi semnez condamnarea la moarte în clipa în care am cedat insistenţelor şi lacrimilor ei şi o iau în braţe), am reuşit să o conving să intre în clasă. Fără să plângă. Trucul care a mers azi a fost acela de a o trimite să îmi facă “a muţi ani”, adică tort. Ieri, de ziua mea, când am venit să o iau de la grădi, mi-a adus o farfurioară de jucărie şi mi-a spus că mi-a făcut “a muţi ani” de ziua mea şi să pap că e bun… Azi a intrat liniştită în clasă, bucuroasă că îmi va face tort. Eu am tulit-o mişeleşte. Apoi m-am oprit la parter (grupa Alexiei e la primul etaj), în aşteptarea unei vecine, venită şi ea cu băieţelul la grădi. După două minute aud un sunet cunoscut: Alexia mea orăcăia de parcă era încinsă cu fierul. Şi a orăcăit, şi a orăcăit din ce în ce mai tare. Mai mai că îmi venea să urc la ea să o liniştesc. Dar am zis că, dacă urc la ea, clar va fi şi mai rău. M-a durut enorm să o aud cum plângea după mine. Cum plângea în halul ăla! Sper doar să se adapteze repede şi să uite şi mai repede chinul ăsta prin care trece puiul meu. Ştiu că şi la creşă a plâns a doua zi aproape până la ora de somn. Dar a treia zi deja, ziceau doamnele, a fost ceva mai bine.  Acum, văd că e invers. Plânge tot mai mult pe zi ce trece.

Sincer, îmi fac mari griji cu plânsul ăsta al ei. Vecina pe care o aşteptam să îşi lase băieţelul la grupă mi-a spus că ieri, la prânz, când a trecut pe-acolo, o auzea pe fii-mea plângând. Alexia are un plâns inconfundabil. Puteţi întreba pe oricine din blocul meu şi din cele vecine, că o recunosc foarte uşor. După ce o iau de la grădi, primul lucru pe care mi-l spune, pe un ton plângăcios, e că a plâns după mami că a plecat la serviciu. Dacă o întreabă cineva acelaşi lucru, răspunsul e identic. Apoi abia spune că s-a jucat, că a cântat şi alte cele.  Cred că ne aşteaptă o perioadă luuungă de adaptare şi de chin. Asta pentru că am marea bănuială că aici nu e luată în braţe şi drăgălită, aşa cum se întâmpla la creşă.