Internetul, Instagramul, Facebook-ul, YouTube-ul… drogul nostru cel de toate zilele

Internetul este ca un drog. Internetul dă dependență. Asta este concluzia la care am ajuns acum ceva timp. Și asta o spun eu, un un om al cărui serviciu, culmea, este strict legat de internet, de rețelele de socializare. Inițial, voiam să încep acest articol ceva mai răutăcios. Am scris paragraful de mai jos:

”Când copilul nu-ți dă pace, pune-i o tabletă-n brațe. Sau un telefon. Lasă-i acces liber la net și vei avea parte de liniște. Vrei să vezi ce mai e nou pe Facebook, dar nu te lasă copilul? Pune-i o tabletă în brațe, un telefon, dă-i să vadă ceva pe YouTube, apoi poți urmări în liniște ce mai e nou pe FB și ce comentarii sunt la cele mai noi fotografii ale tale”.

Apoi, m-am răzgândit. Și asta pentru că, deși cele de mai sus redau o realitate, mi-am dat seama că nu printr-o exprimare agresivă voi putea transmite îngrijorarea mea. Și, în primul rând, pentru că nu-mi stă în fire să fiu agresivă…

Așadar, ce vreau eu să transmit prin acest articol? Un semnal de alarmă! Despre pericolul internetului. Despre cum influențăm noi, fără să ne dăm seama, comportamentul copiilor noștri, care ne văd toată ziua bună ziua cu telefonul/tableta în mână. Am scris ceva-ceva pe tema asta, în articolul ”Tu știi ce face copilul tău pe internet? Cât bine și cât rău face internetul relațiilor dintre oameni?”. De data aceasta, vreau să dezvolt. Vreau să vă ofer mult, mult mai multe informații, explicații. Iar pentru asta am mers direct la sursă. Am discutat cu un psiholog, care a avut numeroase cazuri de dependență de internet, de rețelele de socialzare, de realitatea virtuală. Despre unul dintre ele, Daniela a scris pe blog. Am rămas, pur și simplu, fără replică după ce am citit articolul despre ”iubirea pe WhatsApp”, o chestie des întâlnită la adolescenți.

Este vorba despre Daniela Nicoleta Dumitrescu, psiholog clinician, psihoterapeut CBT; practician al metodei ESPERE, cu o experiență de peste 16 ani. Autorea blogului Fericiți cei ce comunică și a două cărti, cea mai recentă publicată anul acesta, ”Conjugă-mă la prezent”.

Interviul cu Daniela m-a pus mult pe gânduri. M-a trezit, m-a făcut să înțeleg unde am greșit și m-a făcut să am mai multă grijă, pe viitor. Da, și eu am pus tableta copilului în brațe. Controlat, ce-i drept. Adică, niciodată fără să fiu lângă ea, să văd ce urmărește pe YouTube și niciodată mai mult de o oră, cumulat. Însă, discuția cu Daniela m-a făcut să acord mai multă atenție comportamentului meu pe internet. Veți înțelege imediat la ce mă refer. Vă las să citiți interviul cu Daniela. E lung, dar atât de captivant și sunt absolut convinsă că, la final, după ce îl veți fi citit, vă va pune pe gânduri. Așadar, spor la citit și îmi doresc din suflet să vă fie de folos cele spune de psihologul clinician Daniela Nicoleta Dumitrescu.

– Ce mesaj transmitem noi, părinții, copiilor când stăm pe internet, unde ne punem mereu poze perfecte?

Daniela Nicoleta Dumitrescu: Din păcate, nu transmitem un singur mesaj, ci mai multe și nu dintre cele mai fericite. Primul, și probabil cel mai important, este cel la nivel relațional, arătându-i că preferăm internetul și nu compania lui. Asta îi va crește și lui dorința de a vedea ce este acolo atât de fascinant, creând fundamentul pentru viitoarea dependență de virtual. Pe de altă parte, îi transmitem ideea că el nu este suficient de interesant. Așa că va face tot ce știe și ce poate pentru a ne atrage atenția. De cele mai multe ori, genul acesta de comportamente sunt destul de neplăcute pentru părinte.

Apoi, îi arătăm care standardul nostru – perfecțiunea: copilul perfect, poza perfectă, vacanța perfectă, zâmbetul perfect etc. Este un standard ce va genera multă anxietate pentru că, știm bine, perfecțiunea este un deziderat iluzoriu.

Am văzut copii care nu mai râd în mod natural, ci în posturi fixe și bine analizate, care dau bine pe Facebook, în poziția de selfie. Mai mult, scopul activităților nu pare să mai fie plăcerea intrisecă de a acțiunii sau bucuria timpului petrecut împreună. Scopul devine expunerea, validarea virtuală – să vadă lumea ce bine ne distrăm. Capra vecinului nu mai este privită de peste gard, ci direct pe wall!

-Ce efecte poate avea asupra dezvoltării copilului liberul acces la internet de mic?

Daniela Nicoleta Dumitrescu: Cred că povestea cu liber acces este o glumă, pentru că avem tot felul de enormități pe internet. Există, deja, destul de multe programe care ne permit astăzi blocarea anumitor site-uri sau monitorizarea timpului petrecut în fața ecranului. În ceea ce privește impactul asupra dezvoltării, dincolo de aspectele medicale, precum problemele oculare, de postură, obezitatea etc. Nu am să insist asupra lor, pentru că nu este zona mea de competență.

Sunt, deja, evidențiate numeroase problemele de ordin psiho-emoțional, dintre care amintesc:

• creșterea tendinței de autoizolare,
• scăderea toleranței la frustrare,
• scăderea capacității de analiză și sinteză,
• irascibilitate,
• scăderea capacității de concentrare, a creativității,
• scăderea capacității de reflecție și autoreflecție (pentru că atunci când am o problemă fug în virtual),
• probleme severe legate de posibilitatea de a dezvolta abilitățile relaționale, care sunt considerate abilități de supraviețuire.

Se înregistrează modificări de substanță inclusiv la nivelul dezvoltării capacității de comunicare. Comunicarea a devenit mai săracă, mai searbădă, fiind înlocuită, inclusiv la nivel verbal, de tot felul de onomatopee, prescurtări. Spre exemplu, adolescenții de astăzi nu mai zâmbesc la o glumă, ci spun „LOL”. Granița dintre real și virtual devine din ce în ce mai subțire și gândiți-vă cât de dificilă este pentru noi smulgerea din virtual. Cât de ușor ne-a furat și pe noi internetul, noi cei care nu am avut acces în copilărie la așa ceva.

Ei bine, pentru copii va fi cu atât mai dificil. Așa că personal mă aștept la dezvoltarea unor noi forme de patologie pe care astăzi nici nu ni le putem imagina. De altfel, am întâlnit deja adolescenți care preferau relațiile virtule pentru că sunt mai facile, mai ieftine, mai comode. Neuroștiințele vorbesc despre modificări la nivelul creierului al căror impact urmează să îl vedem.

-Dependența de rețelele de socializare nu mai are nevoie să fie demonstrată, deja este o certitudine. Din punct de vedere psihologic, există o anumită tipologie de oameni mai predispuși la această dependență?

Daniela Nicoleta Dumitrescu: Da, teoretic persoanele vulnerabile, care se tem să sufere, care se hiperprotejează. Persoanele care au nevoie mai mare de siguranță, care au o stimă de sine scăzută. Dar și cele care sunt ceva mai introverte și care în mod natural au o tendință de izolare și o predispoziție mai mare de a se „agăța” de ceva sau de cineva. Persoane pe care, în mod uzual, le considerăm „mai sensibile”.

În egală măsură, orice persoană este predispusă să dezvolte tot felul de dependențe în funcție de fragilitățile ei, pe parcursul vieții.

Spre exemplu, confruntarea cu un moment de suferință poate să ducă la formarea unor convingeri disfuncționale care să creeze terenul pentru viitoarele dependențe. Dacă am suferit un eșec relațional, pot să iau decizia să renunț să mai cunosc alți parteneri real, dar îmi „omor” timpul cu relații virtuale.

-Care sunt semnalele ce ar trebui să ne dea de gândit dacă suntem sau nu dependenți de internet, de rețelele de socializare?

Daniela Nicoleta Dumitrescu: În ceea ce privește dependența, semnele care ar trebui să ne îngrijoreze sunt atunci când copilului sau adolescentului îi este afectată funcționarea de bază.

Atunci când nu mai mănâncă, nu mai doarme, când îi este afectată activitatea școlară, când copilul preferă computerul în locul a orice altceva – deja ar trebui să ne îngrijorăm.

Internetul trebuie să rămână, din punctul meu de vedere, în zona de loisir, de activitate la care mă duc după ce am finalizat toate celelalte activități, nu înaintea lor.

-La ce vârstă apare, la copii, depedența de internet?

Daniela Nicoleta Dumitrescu: Din păcate, nu există o limită de vârstă. Am întâlnit-o la vârste la care poate acum câțiva ani, nici nu am crezut-o posibilă. Copii care nici nu pășesc, dar care pot să-și găsească rapid melodia sau joculețul preferat și care evident urlă din toți rărunchii atunci când le este luată tableta din mână. Copilul este, cumva, mai predispus la dependență pentru că așa se naște – dependent.

Cu cât dăm accesul copiilor mai devreme la ecrane, cu atât crește predispoziția la dependență.

Asociația Americană de Pediatrie interzice expunerea copiilor la ecrane sub 18 luni, iar în Franța recomandarea merge până la 4 ani. De asemenea, adolescendența este o vârstă fragilă care poate să creeze un teren favorabil pentru viitoare dependențe. Gândiți-vă că și în generațiile anterioare dependența de fumat, spre exemplu, în cele mai multe cazuri, a debutat în adolescență.

-Cum o recunoaștem?

Daniela Nicoleta Dumitrescu: Cred că am amintit deja elementele de recunoaștere mai sus. Ca prime semne care însă ar fi bine să ne dea de gândit sunt:

• irascibilitatea copiilor (care apare atunci când îl luăm din fața ecranului),
• tendința de a alege virtualul pentru orice bucățică de timp liber sau de a se îndrepta către virtual atunci când are o zi „mai proastă”,
• creștera anxietății,
• prezența coșmarurilor,
• pierderea interesului și a bucuriei pentru alte activități.

Personal, cred că părinții știu cam care este limita și o recunosc destul de facil. Prin urmare, problema nu este recunoașterea ei, ci faptul că nu sunt dispuși să renunțe la beneficiile unui astfel de comportament. Pentru că până la urmă, un copil care stă cu nasul în calculator este un copil „cuminte”. Un copil care nu ridică probleme. Am întâlnit părinți care afirmau: „decât să stea aiurea pe străzi, mai bine stă în casă, pentru că măcar sunt sigură că este în siguranță”. O astfel de atitudine nu este deloc încurajatoare și va hrăni dependența copilului de internet. Tableta a devenit noua bonă.

-Ce riscuri implică?

Daniela Nicoleta Dumitrescu: Riscurile sunt comparabile cu riscurile altor tipuri de dependență, respectiv cu alterarea semnificativă a funcționării normal e a persoanei. Mai mult, o dependență poate să atenteze la sănătatea unei persoane, pentru că aceasta uită să mănânce, să doarmă, să-și facă igiena zilnică, etc.

Cu cât dependența este mai profundă și instalată la vârste mai fragede, cu atât impactul este mai devastator.

Dependența de virtual atacă nevoile psihologice de bază: nevoia de a comunica, de a visa, de a crea, de a fi ascultat, de a împărtăși, de a fi recunoscut, valorizat etc…  Aparent, vorbim despre socializare, dar, de fapt, suntem de o singurătate profundă și tristă în fața unui ecran rece și impersonal. Din păcate, această pseudo-satisfacere relațională creează iluzia că suntem bine. Dar ne afundăm, din ce în ce mai mult, într-un deșert relațional.

-Ce pot face părinții pentru copilul dependent de lumea virtuală?

Daniela Nicoleta Dumitrescu: Sunt multe lucruri care se pot face, dar asta nu înseamnă că este ușor. Le spun adesea mămicilor: „De câte ori i-ai explicat copilului un comportament simplu – cum este spălatul pe dinți, spre exemplu , și cât timp ai exersat? Cât timp i-a luat copilului tău să învețe? Atunci de ce crezi că doar faptul că i-ai explicat o dată cât de nociv este calculatorul este suficient? Este o muncă pe termen lung!”.

Mai mult, nu vorbim despre ceva ce trebuie făcut o dată și gata! Ci vorbim despre un stil de viață, despre schimbarea unor rutini, despre implementarea unor noi comportamente. Dar și despre menținerea lor pe termen cât mai lung.

Ca principale recomandări, aș menționa:

• O bună calitate a relației. Petreceți timp împreună, înăuntru și în afară, făcând activități pe care să nu le punem pe net nici înainte, nici în timpul, nici după finalizare.
• Mâncați împreună. Cel puțin seara sau măcar în weekend,
• Împărtășiți cu el trăirile și emoțiile voastre pentru a se simți inclus. Mulți adolescendenți îmi spun că nu simt că „aparțin” familiilor lor, au un puternic sentiment de înstrăinare,
• Apoi, timpul petrecut la calculator trebuie programat și negociat împreună cu copilul. Nu putem renunța definitiv la el, trăim într-o lume tehnologizată.

Institutul Național de Sănătate din Statele Unite a publicat, anul acesta, un studiu realizat pe copii cu vârste între 8 și 11 ani. Au concluzionat că varianta cea mai bună de utilizare a virtualului, în care poți păstra beneficiile cognitive ale utilizării ecranelor, este un program de maxim 2 ore pe zi de internet. Și  9-11 ore de odihnă și minim o oră de activitate fizică (de preferat afară). Până la urmă, vorbim despre echilibru, despre lucruri simple care stau la baza relaționării umane.

Vorbim despre valorile familiei, despre un stil de viață sănătos, despre a fi „împreună” și a ne bucura de asta. Fără să o arătăm nimănui. Intimitatea crește sentimentul valorii personale. În egală măsură, nu uitați că sunteți principalul model comportamental! Așa că uitați-vă mai întâi la propriile voastre comportamente. Vedeți dacă nu cumva aveți la voi înșivă ceva de schimbat și mai apoi la copiii voștri. Nu puteți cere copilului ceva ce voi nu faceți. Internetul face parte din viața noastră – asta este de necontestat, dar viața noastră nu ar trebui să facă parte din el!

Mă poți urmări și pe FACEBOOK, pe INSTAGRAM, dar și pe YOUTUBE (unde te aștept să dai Subscribe).

Te poți abona la NEWSLETTER și vei primi, o dată pe lună, un e-mail de la mine cu o parte dintre articolele publicate.

Eu îți mulțumesc frumos că ai intrat pe blog și te mai aștept cu drag.